5. The Great Gig in the Sky

Primul loc care mi-a sarit in ochi a fost o expozitie/concurs de board games. Un loc foarte misto unde veteranii aveau o camera unde se duelau in cadrul competitiei in desfasurare, iar in alta, puteai sa iti alegi o figurina anume, si sa o pictezi asa cum vroiai tu, avand acolo toate instrumentele necesare. Mi s-a parut foarte atractiv si sa nu mai zicem distractiv.




Urmatoarea oprire a fost la magazinul pe care visam sa il gasesc si eram sigur ca exista in Germania, adica cel de comic-uri. Fiind pasionat de desenele animate vechi, imi plac si comic-urile din care au fost inspirate. Ceea ce mi-as fi dorit sa gasesc era Sin City, un set pe care vroiam de mai mult timp sa mi-l cumpar dar niciodata nu am reusit. Magazinul era destul de mare si avea MULTE comic-uri, editii actuale, numere vechi, numere foarte vechi, intr-o multitudine de limbi dar, in special, in germana, bineinteles. Avea chiar si o zona care era dedicata numai numerelor nou aparute care erau toate impachetate si pastrate in folii translucide. Eram uimit. Vazusem asa ceva doar in filme. Avea zeci, chiar sute, de comic-uri Marvel si DC Comics. Am gasit in sfarsit si cartile in engleza. Nu erau atat de multe dar, destule. Nu aveau toata colectia Sin City (probabil nici nu as fi putut sa o cumpar toata -7 volume) dar, aveau 4 numere din ea din care nu am putut sa rezist si am fost “obligat” sa imi cumpar doua dintre ele, volumele 2 si 4. In orice caz, am plecat repede pentru ca gasisem o groaza de chestii pe care as fi vrut sa mi le cumpar. Incepusem bine ziua deja .
In continuare, in plimbarea mea destul de libera cu harta in mana, mi-am dat seama ca pot deja sa trec pe la locatiile marcate pentru concertele din ziua aceea. Intre timp, chiar din aeroport, gasisem o brosura cu locatiile, descrierile trupelor si orele la care aveau loc evenimentele pentru festivalul de jazz. Spectacololele incepeau pe la 12 la pranz in fiecare zi si se terminau noaptea. Din cate am vazut show-urile de afara erau cam toate gratis, avand loc prin centrul istoric sau prin diverse locatii amenajate special, ceea ce era imbucurator pentru mine, nefiind dispus sa dau prea multi bani. Pana la aceste concerte, principalul meu scop era sa ajung la Tonhalle ca sa vad cum sta treaba cu Schumanfest. Neavand niciun fel de idee care e drumul optim, pe harta mi s-a parut ca este foarte aproape de Rin, in dreptul unuia din poduri. Asa ca, am zis ca daca merg pe malul fluviului in directia potrivita, nu am cum sa nu gasesc sala. In drum, am trecut totusi prin centrul istoric de care m-am indragostit la prima vedere.



Totul era atat de frumos, ingrijit, in concordanta dar in acelasi timp intr-un stil haotic putin. Cladirile nu depaseau 3 etaje si erau care de care mai haioase, mai ingrijite si pline de flori pe la balcoane. Fiind si weekend, era plin de lume acolo inca de la orele diminetii. Cum am intrat in centru, am observant ca eram inconjurat de baruri si restaurante si iarasi baruri si ocazional magazine de suveniruri pe ici-colo. Localurile erau deja destul de pline de oameni. In drum, am trecut pe langa cladirea veche a primariei, a carei piata centrala era plina de corturi cu mancaruri, bauturi sau suveniruri. Cladirea in sine mi-a placut, care desi in ciuda structurii banale cu ziduri de caramida si geamuri in carouri, era acoperita pe alocuri cu un strat verde de planta cataratoare, care ii dadea viata.



Tot acolo era si o scena micuta pe care am vazut cateva piese dintr-un concert de muzica scotiana. O trupa de batranei barbosi in kilt-uri si cu cate un cimpoi in mana cei mai multi dintre ei, au cantat din suflet cateva piese care au impresionat pe toti cei din jur.



La cateva strazi mai incolo, cand deja simteam briza Rinului, se auzea un jazz plin de viata, cantat de o trupa din New Orleans. In fata unui restaurant, pe langa mesele care erau amenajate afara, pline cu public pe la a 3-a varsta care isi savurau ceva intre micul dejun si pranz, trupa sustinea un concert relaxant, tocmai bun pentru o dimineata insorita de festival de jazz.



Am ajuns pe malul Rinului; in sfarsit. Deja vedeam podul langa care teoretic, dupa cum arata si harta si indicatiile date de la hotel, as fi gasit sala de concerte. Pe malul superior al raului, am trecut pe langa un far, pe care nu stiu de ce nu l-am vizitat, si apoi am inceput sa merg pe o alee care era delimitata de niste copaci foarte haiosi, cu tulpina inalta pe la 5 metri inaltime aproape perfect verticala, si cateva crengi razlete orizontale in varf.




Copacii m-au dus cu gandul la niste bonsai, fiind destul de ingrijiti, desi nu aveau nicio legatura cu micutii copacei japonezi. Dupa ce am trecut de cateva stradute care te duceau in cu totul alta perioada istorica, una mult mai frumoasa, m-am apropiat de pod si am zarit ceea ce parea sa fie Tonhalle. Ca sa traversez strada in acel loc nu exista trecere de pietoni, asa ca a trebuit sa o iau prinr-un pasaj subteran. Peretii pasajului erau absolut incredibili. Erau acoperiti cu niste placi care erau plini de poze si desene de dimensiuni mici, cativa centrimetri, dispuse matricial. Vazute de aproape vedeai cat de clare sunt, si mai ales ce sunt.





Erau de toate tipurile : fotografii din toata lumea cu diverse monumente reprezentative, cu oameni cunoscuti sau necunoscuti, de la televizor, din filme, desene abstracte, picturi cunoscute, de la concerte, de la festivaluri, facute ziua sau noaptea. Nu parea sa existe o regula in modul in care erau dispuse, dar efectul vizual era incredibil, la fel ca si ideea in sine. Ajuns la Tonhalle, imi era frica ca nu e deschis, fiind total pustiu pe acolo. Am stat de vorba cu tipa de la casa bilete, care a fost cu siguranta cea mai draguta tipa pe care am vazut-o in toata Germania, vreo jumatate de ora (nu era o baba cum sunt la noi la casele de bilete – era studenta la film in anul 3).



Dupa ce am reusit totusi sa nu dau 70 euro pe bilet si am primit reducerea de student, platind pana la urma vreo 23 de euro, m-am intors la programul meu din cadrul festivalului de jazz. Daca la dus am luat-o pe langa Rin, am zis ca la intors sa merg pe bulevardul principal, avand marcat chiar undeva central o locatie de concert. Deja ma obisnuisem cu locul si in scurt timp aproape ca am inchis PDA-ul cu harta. Parca nu mai avea niciun secret orasul pentru mine, la doar 5 ore dupa ce pasisem pentru prima oara in el. Nu aveam cum sa ma pierd. Toata reteaua de drumuri de acolo era sub forma de matrice, fara strazi intortocheate sau drumuri inchise. Dupa ce am trecut de parcul principal (din care mi-am dat eu seama), m-am apropiat din ce in ce mai mult de centru; stiam ca e centru pentru ca numarul oamenilor crestea exponential. Am vazut deodata un stand la care se vindeau carnati si mi-am amintit ca erau una din recomandarile facute de parintii mei ca un “must do”, de cand mersesera ei in Germania cu jumatate de an inainte. Pe o tavita de carton am primit un carnat respectabil de mare si 2 felii de paine. Wow !! Cu adevarat un “must do”. Tot ce puteai sa regreti era faptul ca era atat de consistent incat aproape ca nu puteai sa mananci un al doilea. Totusi mi-am mai luat unul mai tarziu in acea zi. O alta surpriza placuta a fost aceea cand mi-am luat o Coca-Cola. Initial putin socat, m-am uitat la sticla sa vad daca am luat ce trebuie; o cola diferita substantial la gust fata de ce se vinde la noi. Mult mai buna, mai placuta si parca care chiar potolea setea. Am pierdut total sirul cata cola am putut sa beau in zilele acelea pe acolo. Interesant si faptul ca nu aveau sticla de 2 litri sau chiar 2 jumate cum se mai obisnuieste pe la noi. Cea mai mare era la 1.5 litri. Gustare buna, bautura buna si uite cum am inceput sa aud muzica in apropiere.
Chiar in centru, intr-un foisor plasat intre doua cladiri, un bulevard si intrarea in centrul vechi, o trupa de jazz-blues canta de zor. In jurul foisorului, lumea statea jos, in picoare, care pe unde apuca. Cea mai mare parte a oamenilor de pe acolo era cu bautura nationala in mana, adica cu berea la pahar care se cumpara de la barul amenajat. La fel, mi-am luat si eu o cola la pahar, pentru care plateam cu 50 centi mai mult decat costa, bani pe care ii primeai inapoi cand returnai paharul.



Trupa era foarte buna si parca cu greu imi venea sa imi continui drumul prin centrul vechi si pe la alte concerte. Am plecat dupa vreo ora in continuare prin oras. Strazile si trotuarele incepusera sa se umple de oameni, de copii pe role si skateboard-uri, barurile cu adulti care asteptau din cate am inteles, meciul din seara aceea (sa nu uitam ca fotbalul este un sport in adevaratul sens al cuvantului pentru nemti si un moment de bucurie si distractie adevarata nu ca in alte tari est-europene [nu dam nume sa nu facem reclama]) care se combina foarte bine cu halbele enorme de bere nefiltrata, care din surse sigure am auzit ca este de vis, iar restaurantele erau pline de batrani care probabil si ei asteptau tot meciul he-he. Apropriindu-ma din nou de Rin, dar prin alta zona fata de cea in care mersesem anterior, m-am luat dupa sunetul muzicii si am ajuns la alt concert – Atlanta Jazzband.



O trupa de 6 baieti in camasi albe cu cravata si cu pantaloni prinsi cu bretele maronii, cantau un jazz plin de viata, antrenant, cu ceva percutii, trompete, saxofoane si o chitara timida in spate. Se vedea pe fata lor ca sunt acolo sa se distreze si bineinteles sa ii distreze pe ceilalti. Fiind aproximativ ora 3, am zis ca e cazul sa mananc ceva asa ca am ales la intamplare unul din sutele de restaurante din zona, unul in apropierea concertului bineinteles.