Sighisoara Blues Festival 2011 - partea a II-a -

Sighisoara, am revenit si stii ca mi-a fost dor de tine!! Lucrurile au fost putin diferite pentru ca anul acesta am ales sa merg chiar la hotel Sighisoara care era in cetate, fiind hotelul unde stateau cea mai mare parte a artistilor si in crama caruia s-au tinut si jam session-urile in fiecare an dupa concerte. Era destul de incomod, plictisitor si chiar obositor sa merg de 2-3 ori pe zi pana la hotel Rex si inapoi, care era destul de departe, tinand cont si de faptul ca sala unde aveau loc concertele era chiar la iesirea din cetate, deci foarte aproape de hotel Sighisoara. Diferenta de pret, care a fost oricum mica, chiar a facut toti banii. Iti garantez!!
Dupa ce ne-am cazat, eu am coborat numaidecat sa mananc. Imi era foarte dor sa mananc o ciorba de fasole la pita. In general nu sunt prea mare fan al ciorbei de fasole, adica nu sunt mai deloc de fapt – dar pe cea de acolo, in acea combinatie, adica in pita – care este de fapt un cilindru de paine cu coaja foarte groasa in care este ciorba – si cu ceapa pe care o ai pe langa...crede-ma este o delicatesa.

Pe la 7 am coborat la sala de concert, pentru deschiderea festivalului si primele concerte. Cand am ajuns, lumea abia incepea sa se stranga, asa ca m-am dus in foaier unde m-am intalnit, ca in fiecare an, cu o prietena care nu rateaza nici ea festivalul cu niciun pret; pentru ea e mai simplu pentru ca e din Sighisoara. Mi-am cumparat, ca de fiecare data, CD-ul de la editia precedenta, a 6-a (le am pe toate, bineinteles) si am fost foarte surprins sa vad un CD Vali Racila si Raul Kusak. WOW!! Era un vis. Doi titani ai blues-ului de la noi, pe acelasi disc. Mi l-am cumparat fara sa ma gandesc, fara sa stiu ce urma sa ma astepte si ca l-am cumparat de fapt inainte de lansarea oficiala. Pe la 8 si un sfert, Berti Barbera a urcat pe scena si ne-a urat bun venit la a 7-a editie a festivalului. Inca nu eram sigur la ce sa ma astept de la artisti, comparativ cu anii trecuti. Ii ascultasem pe toti din ce gasisem pe youtube, pe toti, dar erau destul de proaste inregistrarile si nu voiam sa stric placerea de a-i asculta prima oara la festival.

Festivalul a fost deschis de trupa romaneasca Crossroads (TM), care au sustinut ca nu sunt din Romania ci din Timisoara. Am mai auzit de ei in mod clar pana acum, dar chiar nu imi amintesc cand am mai fost la ei la concert. Au avut un spectacol bun de deschidere. Am auzit piese precum Time Machine, Kitchen Blues, Woman Across the River, Crossroads, bineinteles ,si Superstitious, care a incheiat show-ul lor. Mi-a placut foarte mult efectul pe care il folosea Bogy, vocalul care canta in acelasi timp si la muzicuta la unele piese. Facea muzicuta sa sune ca si cum ar fi pe un disc vechi de blues; atat de profund era sentimentul incat aproape ca auzeam click-uri si poc-uri de la zgarieturile de pe disc, un indicator suplimentar al vechimii foarte mari. De multe ori, imi place sa aud niste inregistrari originale, care e posibil sa nu fie asa curate din punct de vedere calitativ – calitatea mai proasta face veridica vechimea inregistrarii si parca te trimite inapoi in timp. De asemenea, si chitaristul trupei a facut o treaba buna, lucru pe care l-a aratat si la jam session-uri. A fost fain ca a deschis festivalul o trupa straina (din Timisoara), dupa cum considerau ei, desi acum un an s-a zis ca se vrea ca festivalul sa includa doar artisti straini; anul trecut a fost deschis de un duo – Raul Kusak si Liviu Pop iar Kusak imi amintesc ca a zis ca a fost un duo strain, avand in vedere ca Liviu Pop canta mai mult in State – deci au fost romanul Kusak si americanul Pop.

A doua trupa a serii a fost Little Brothers. O trupa originara din State, din New Jersey care sustine mare parte din spectacolele lor in New York. Frankie, Kim si Mike au fost cei 3 instrumentisti care au compus trupa. Genul abordat de trupa a fost old music, care a fost de fapt mai mult unul din parintii BLUES-ului, un gen de muzica pe care ei l-au asociat cu social music, de pe la inceputul secolului al XX-lea, cand nici nu se canta pe scene, ci lumea se strangea in jurul celor care cantau la diverse manifestari sociale. Frankie, care era liderul trupei, a povestit foarte multe despre ce canta si instrumentele pe care le folosea – el fiind in cadrul trupei chitara (acustica) si voce; Kim, sotia lui, canta la fiddle (vioara) si uneori voce, iar Mike canta la mandolina. Au avut cu ei o multime de instrumente, despre care au spus mai multe la workshop-ul pe care l-au tinut in ultima zi.

Cum ziceam, Frankie avea de multe ori ceva de spus inaintea pieselor, lucru care mi-a amintit si de povestile extraordinare pe care le-am auzit anul trecut de la Doug Mcloud. A trecut putin prin istorie si a amintit ca „Before there were guys with guitars playing blues, there were women with big jazz bands playing blues.” Asta in contextul in care, asa cum am zis, au fost piese la care Kim a fost vocalul. Ascultand muzica lor, care intr-un fel nu suna deloc a blues-ul pe care il ascult eu in general, mi-am dat seama pe la jumatatea recitalului, cat de multe pasaje, fragmente, bucati cat de mici – instrumentale sau ritmice – din ce cantau ei, se regasesc chiar si astazi in piesele celor mai mari cantareti de blues si cat de importanta este istoria si revenirea la inceputuri.

Cateva piese mai tarziu, Frankie ne-a propus sa facem un juramant in preludiul piesei Worry No More : „I – state your name – do here by swear to worry no more”. A vorbit de asemenea despre primii blues-eri, primele lor discuri care au fost inregistrate si cat de putin se canta acum muzica lor : „Their music lives on only in their scratchy records.” a zis Frankie. A mentionat foarte multe nume pe care le-am retinut si notat dar despre care recunosc ca inca nu m-am documentat si nu pot sa zic prea multe. Spre sfarsitul concertului, Frankie a schimbat chitara cu un banjo pe care a acordat-o destul de mult, facand si o gluma pe tema asta „Banjo players spend half their life tuning their instrument and the other half playing out of tune.” – mi-am amintit acum o alta gluma pe care a facut-o la inceput in timp ce isi acorda chitara – „We tune because we can” – facea asta pentru ca, dupa cum am zis, schimba destul de des chitarile. Dupa concert, cei 3 au fost foarte bucurosi sa semneze in agenda mea (Handwritten Rockopedia cum am numit-o) si atunci cand i-am intrebat daca vin la jam session, au fost indecisi, spunandu-mi ca in general atunci cand toti se inghesuie sa cante intr-o camera, ei isi iau instrumentele si merg in cea de alaturi unde au propriul lor jam, concert.

Cam asa a decurs prima zi de concert. O zi linistita, o deschidere foarte faina, care in a doua parte a fost ca o masina a timpului, la fel cum a fost Doug Mcloud acum un an si Rag Mama Rag acum 2 ani.
Conceretele s-au terminat, dar seara abia incepea, pentru ca se stia ca urmeaza traditionulul jam session. Am urcat inapoi la hotel, in asteptarea jam-ului. Banuiam ca mare parte o sa fie condus de Crossroads, avand in vedere ca Little Brothers nu pareau asa incantati de idee. Cand am coborat in crama, primul lucru pe care l-am observat a fost spatiul mai larg alocat „scenei”, mai mare decat era de obicei – acei 2 metri contau. Cei de la Crossroads au intrat pe scena destul de repede si distractia a inceput. Nu sunt sigur, dar din cate imi amintsc, inca din prima seara a coborat pentru jam session la bass, Lenny Bradford, care era bassist-ul lui Diane Blue si Murali Coryell. Crossroads s-au dezlantuit cat au putut si nu la mult timp au inceput sa se schimbe instrumentistii. La tobe, bineinteles a aparut Liviu Pop, care este cu siguranta cel mai bun si apreciat baterist roman. Liviu canta mare parte din an in State cu o multime de trupe de blues, in care este intotdeauna foarte apreciat. Din cate am inteles, el este „vinovat” in mare parte pentru toti artistii americani care vin la Sighisoara, el cunoscandu-i din concertele pe care le-a avut alaturi de ei in State. Putin mai tarziu, dupa ora 2, a fost prima surpriza a serii, si anume Diane Blue, care a auzit muzica si se pare ca nu s-a putut abtine sa nu coboare sa cante. Desi era tocmai ajunsa in Sighisoara, lucru pe care ni l-a si marturisit, si-a luat geanta cu muzicute, vocea extraordinara si voia buna si a coborat la jam session unde incepuse spectacolul.

La un moment dat, pe la mijlocul noptii, a aparut inca un tip, despre care nu aveam nicio idee din ce trupa era. Era trombonist-ul din trupa Davinei – unul dintre vagabonzi, daca pot sa zic asa. Darren „Ray Ray” Sterud a arata ca este un instrumentist care isi cunoaste foarte bine instrumentul si a aratat ca poate sa cante cam orice alaturi de trupa in jam, cantand la trombon, un instrument pe care nu cred ca am mai avut ocazia sa il aud live intr-un concert de blues. De asemenea din trupa Davinei, a cantat si bateristul – Connor „Chops” Mcrae care, la fel, a avut o prestatie impecabila, cu niste solo-uri incredibile. O alta surpriza, a fost Frankie, de la Little Brothers, care s-a indurat si, la rugamintea lui Vali Racila, a luat in mana chitara electrica a celor de la Crossroads, instrument pe care a zis ca nu l-a mai atins de cel putin 5 ani, si a participat la jam. La prima piesa se vedea ca are balamalele ruginite dar si-a dat drumul imediat si a cantat extraordinar inca 3 piese cu trupa, avand si solo-uri foarte faine. Si lucrurile urmau sa devina din ce in ce mai interesante. Pe la 3 si ceva mi s-a parut ca l-am vazut pe Murali Coryell, ceea ce mi se parea extraordinar, avand in vedere ca anul trecut Eric Sardinas, capul de afis, nu a participat la jam deloc. Murali nici nu a stat sa se gandeasca prea mult si a aparut imediat cu chitara facand din prima zi de festival una total extraordinara. A fost senzational ca a adus spiritul blues-ului acolo, prima lui piesa avand versuri total improvizate despre cum a ajuns la Sighisoara. A fost fantastic sa aud asa ceva. M-a facut sa zambesc si sa imi dau seama ce inseamna sa ai blues-ul in sange. Bineinteles ca jam-ul s-a intensificat, Murali cantand alaturi de Diane Blue, Liviu Pop, Lenny Bradford. Spre dimineata, inainte de 5, Murali a zis ca mai vrea sa cante dar sa lase pe altcineva la chitara, asa ca s-a asezat la tobe unde, bineinteles , a cantat foarte bine cateva piese, alaturi de cei de pe scena. Noaptea s-a terminat cu Berti Barbera la tobe, Murali Coryell la chitara si Lenny Bradford la bass.

Ganduri de la fata locului :
Prima zi de festival tocmai s-a incheiat. Am ascultat piese compuse inca de la inceputurile BLUES-ului, coveruri foarte cunoscute si un jam session de necrezut in care s-a cantat in cele mai neasteptate formule, in combinatii instrumentale extraordinare !!! Si ei zic ca abia se incalzesc :):):) buna noaptea :D