7. Us and Them

Ajuns in Landgraaf, atmosfera era aprope la fel de pustie. Gara din Landgraaf, desi e impropriu sa numesti gara un peron pe langa care trec 4 sine, era la cativa kilometri de Megaland, locul unde avea loc concertul. Am incercat sa gasesc pe harta orasului arena, dar nu era. Am gasit pe cineva pe care am intrebat cu ce autobuz pot ajunge, dar am fost informat ca nu exista asa ceva pe acolo. Landgraaf, de fapt ,nici nu era un oras. Era plin de case moderne, cu cate o bucatica de curte. Uitandu-ma pe harta, mi-am luat inima in dinti si am zis ca cel mai bine o iau pe soseaua principala decat sa o iau printre case, unde am o sansa clara sa ma ratacesc. Am mers spre un colt al orasului, de unde am luat-o pe langa autostrada, drum care, teoretic, ducea spre arena. Am uitat sa mentionez ca in tot timpul asta casele pareau cat se poate de pustii, nu am vazut nici macar un indiciu ca ar fi locuite, nu am vazut niciun om sau vreo masina care sa treaca pe strada pe langa mine. Eram doar eu si PDA-ul. Cand am ajuns la autostrada, au inceput sa mai treaca masini. Una la 10 minute.



La un moment dat am ajuns intr-un loc unde puteam sa continui sa merg pe autostrada, sau sa o iau pe un alt drum care pe harta parea foarte ok, dar din cate vedeam in partea aceea erau doar niste fabrici si sedii mari de firme. Nu aveam niciun fel de idee care era drumul “cel bun”. Am zis ca daca tot am ajuns pana aici, trebuie sa continui sa merg; nu aveam ce face altceva. Eram speriat, recunosc, si poate nu va dati seama de ce dar, credeti-ma, ca de acolo se vedea putin altfel situatia. Am luat-o printre fabrici. Un drum lung de mai bine de jumatate de ora, in care aveam in dreapta fabrici, in stanga sedii de firme, niciun om, nicio miscare, nimic altceva si un drum care parca nu se mai termina. Va jur ca dupa ce am iesit de acolo si am vazut o benzinarie, unde erau si oameni, vii, eram cel mai bucuros.




La cateva minute dupa ce am trecut de benzinarie, am vazut din nou un semn pe care scria Landgraaf, lucru care insemna ca nu am ajuns inapoi in Germania, sau ceva de genul. Bucuria adevarata a venit in momentul in care am vazut o pancarta care imi indica drumul spre Megaland. Parea deja prea simplu. In urmatoarele 20 minute am ajuns in fata unui gard, in fata caruia stateau asezati vreo 6-7 oameni. Eram acolo. Ajunsesem. Se facuse cam 2 jumate din cate imi amintesc. Inaintea mea ajunsesera cativa tineri ceva mai mari ca mine, pe la vreo 24 de ani care mi-au confirmat ca sunt in locul in care trebuie. Extaz.
M-am acomodat si eu pe acolo chiar in fata portii si am vorbit putin cu cei care deja ajunsesera. Am aflat ca un cuplu venise din Spania, un tip din Amsterdam, unul din Germania si unii erau din Franta. Am aparut si eu. Eram in echipa completa. Imi amintesc ca mi-au zis ca nu le venea sa creada cat de cald este. Tipul de pe last.fm ma “amenintase” ca o sa fie urat, ca la ei “nu exista sa nu ploua la fiecare 2 zile”. Eram prin zona de 2 zile si am avut parte numai de soare fierbinte si cer senin. Noroc cu mine, ca altfel tragea o ploaie la concert de nu se vedeau; he-he. Chiar ma gandeam la tipul de pe last.fm si de ce nu am stabilit sa ne intalnim. Nici nu stiam cum arata. Discutiile din fata portii incepusera sa se “aprinda”. Se discuta aprins de cate concerte Pink Floyd a vazut fiecare, unii dintre cei de acolo aveau vreo 50 de ani si ziceau ca au apucat sa ii vada in formula completa. A fost la un moment dat o “confruntare” de tatuaje cu Pink Floyd, care de care mai deosebite; embleme, The Wall, The Dark Side Of The Moon, High Hopes, Wish You Were Here…era nebunie cate tatuaje diferite am vazut si mai ales cat de reusite erau. Mainile robotice de pe Wish You Were Here aratau incredibil tatuate pe umarul unui tip. Dupa vreo jumatate de ora am vazut ca toata lumea de acolo avea biletele cumparate, cu holograma si ce mai au ele, ca la ticket point la noi si eu aveam doar acea foaie printata asa ca am zis ca cel mai bine sa intreb si la casa de bilete care e treaba, ca in cazul in care nu e valabil ce aveam eu, sa imi cumpar inca un bilet. Totul a fost in regula. Pe la ora 3 jumate am inceput sa auzim ultimele repetitii ale trupei : Shine On…, High Hopes, ceva de pe Wall. Eram atat de aproape.
Se apropia ora 5, lumea se cam inmultise pe la poarta si se astepta momentul in care portile urmau sa se deschida. Se pare ca din diverse cauze, acest lucru a trebuit sa intarzie din diferite probleme organizatorice care au fost explicate in olandeza, bineinteles, si traduse si mie in engleza de catre un tip de acolo. Avusesera niste probleme cu aparatele de bilete sau ceva de genul. In sfarsit pe la 5:40 ne-au dat drumul sa intram. Am fost printre primii 30 de oameni care au intrat in arena.




Cand am trecut de filtre si am ajuns efectiv in cadrul arenei, am intrat de pe laterala scenei, astfel incat am vazut scena in fata careia atarna suspendata de o ditamai macaraua, prisma. M-am grabit si eu sa prind loc in fata, cred. Nu stiam exact cum vreau sa stau, sau unde. Eram putin confuz, indecis. Puteam sa stau in primul rand la 5 metri de Roger Waters, dar am vazut ecranul din spate, ecranele laterale, prisma, asa ca am zis ca daca tot pot alege, voi alege un loc putin mai in spate, cum am si facut de altfel. Am stat undeva in randul 10, la cativa metri “in spatele” prismei, pentru a o putea vedea. Vazand totusi ca lumea nu se inghesuie atat de tare pentru locuri, am zis ca e momentul potrivit sa ma duc sa imi cumpar suveniruri. Nu aveau prea multe chestii asa ca m-am rezumat la 3 tricouri superbe din care doua le-am pastrat si unul l-am facut cadou. M-am intors in arena si am vazut ca foarte multa lume manca pentru ca avea de unde sa manance. Erau zeci de standuri cu mancare, bautura si cate si mai cate chestii. Nu eram obisnuit sa vad asa ceva. Ramasesem putin mirat. Acum stiu ca se intampla la fel si la noi la concerte, dar pana atunci la noi se gasea doar un stand de bautura la care se facea o coada infinita si o aglomeratie ca la paine. Ultimul concert mare la care mersesem era Deep Purple si cine a fost stie ca acolo a fost groaznic din punctul asta de vedere. Chiar in vara aceea, au aparut si la noi sub acelasi sistem, la Aftershock, la Metallica, la Maiden, unde lucrurile astea au fost organizate bine. Acolo, fiind in avanpremiera, mi se parea putin SF ce vad. Plus ca sistemul de vanzare era pe baza de jetoane, care se cumparau dela alt stand. Avand jetoanele, care costau 1 euro fiecare, puteai dupa aceea sa iti iei orice de la standurile de mancare si bautura, platind cu un anume numar de jetoane. Am pastrat unul, bineinteles, ca amintire.
Eram acolo deja, intrasem, totul era mai mult decat bine. Problema mea ramanea cum naiba ajung inapoi in Dusseldorf? Cu ultimul tren la 10 jumate, eram in cea mai proasta combinatie posibila. Asa ca, am inceput sa intreb oameni la intamplare daca sunt din zona, in dorinta de a gasi un loc unde sa dorm pana a 2-a zi dimineata. Unii mi-au raspuns ca “don’t speak English”, altii ca “no sorry, I’m from…far away” si tot asa. M-am asezat pana la urma la “locul meu” si l-am intrebat si pe tipul de langa mine, care era cu fiica lui, o tipa chiar simpatica. Tipul a fost foarte ok si chiar a vrut sa ma ajute. I-am explicat care e treaba cu Germania si cu ajunsul inapoi si a inteles. Spre surprinderea mea, a inceput sa dea telefoane pe la diverse locuri unde stia ca ar fi posibil sa gasesc cazare, dar nu prea a avut noroc. Am vorbit cu el si cu fiica lui pana la inceperea concertului. Pentru ei era a 3-a oara cand vedeau concertul si ziceau ca este ceva incredibil. Ii cred si eu din moment ce au venit pentru a 3-a oara. Erau dintr-o localitate la cativa kilometri de Landgraaf. Timpul parca nu trece asa greu in compania unor oameni de treaba cu care sa vorbesti.