2. Breathe

Dupa cum am mai zis, inceputurile mele au fost de la o varsta destul de frageda si au fost destul de bune zic eu. Casetele parintilor mei erau sacre cand eu aveam 6-8 ani. Imi amintesc si acum ziua in care mi-a zis mama sa ascult piesa “aia” de pe caseta “aia”. De fapt, nu era vorba neaparat de o piesa anume, era vorba de albumul The Wall. Vazusem videoclipul de la Another Brick In The Wall pe la televizor si desi nu era prima oara cand auzeam sau vedeam, de data aceea am pus intrebari legate de ei; aveam vreo 7 ani parca; chiar nu imi amintesc exact. Atunci mi s-a oferit spre ascultare More si cate ceva de pe The Wall. Am ascultat si imi amintesc ca i-am zis mamei ca nu imi place; vroiam sa fie galagie, ritmuri alerte, Big Gun style, lucru care Pink Floyd nu mi l-a oferit atunci. Asa ca am zis pas atunci.
Anii au trecut si au urmat “the dark ages”, perioada cand ascultam cam orice mi se dadea, mai ales ca a existat un boom atunci pe piata romaneasca cu o groaza de “trupe de o vara” care dispareau dupa prima piesa. Nu ascultam de placere, era doar era o lista de optiuni. Nu prea aveam de ales altceva si nici nu ma interesa prea tare; sa zdrangane acolo ceva.
Dupa un timp mi-am cam dat eu seama cum sta treaba cu muzica si in anturajul potrivit am dat-o pe ceva rock si metal. Incepusem timid cu ceva Iris, Creedence, cateva piese Metallica, Deep Purple si Guns N Roses. Putin si din ce imi ramasese prin cap de cand eram mic. Una peste alta, Iris era baza atunci. Ceea ce nu era un inceput rau cred; mai ales ca ma tineam de ei. Pink Floyd erau inca “aia cu we don’t need no education”.
Totusi, nu a trebuit sa treaca mult timp ca sa vina era descoperirilor. Informatiile incepusera sa vina din multe parti si interesul crestea cu fiecare trupa sau piesa noua descoperita, la fel si placerea de a asculta. Au rasarit atunci primele discografii: Metallica, urmata de Deep Purple (astea 2 sunt sigur ca au fost primele) apoi Queen, Jimi Hendrix, Guns N Roses. Deep Purple stiu si acum ca era incompleta, desi la vremea aceea a fost singura discografie ce se intindea pe 2 CD-uri. Nu stiu cum se facea ca toate incapeau pe cate un CD, ca sa nu mai zic ca mai ramanea si spatiu sa mai pun inca ceva pe ele uneori. In acelasi sistem de schimb de discografii cu unii-altii, am pus la un moment dat mana pe discografia Pink Floyd care dupa sistemul mentionat anterior, incapea pe un CD impreuna cu alte piese de la alte trupe. Ce era pe CD-ul ala nu mai stiu exact dar imi amintesc ca era un mare haos in piesele alea. Nu erau aranjate de niciun fel, ci doar trantite pe acolo, vreo 30 maxim, ceea ce bineinteles era departe de a fi discografia Pink Floyd. In momentul acela nu m-a interesat prea tare cat de completa era si cum erau aranjate piesele. Era ceva Pink Floyd, trupa pe care toata lumea o considera mai buna ca orice si eu inca nu intelegeam de ce. Asa ca am ascultat putin. Am recunoscut niste bucati din Money si din Confortably Numb, care erau live-uri (am impresia ca cele de pe Delicate Sound Of Thunder) dar nu mi-au zis mare lucru. In aceeasi perioada am pus mana de la un vecin pe The Wall, albumul original pe care cred ca mai mult din curiozitate mi l-am facut mp3 si l-am lasat pe PC. Am incercat sa-mi pun cateva piese la intamplare si stiu ca am fost tare dezamagit. Nu aveam idee atunci care era structura pieselor in album si mi se pareau dubioase, fara inceput, fara sfarsit. Am pastrat albumul pe PC si ocazional mai ascultam tot eterna Another Brick In The Wall (Part II). Macar invatasem numele piesei si nu ii mai ziceam “We don’t need no education”. O piesa care stiu ca totusi m-a impresionat atunci si am ascultat-o ocazional a fost Have a Cigar. Era o piesa destul de complexa pentru gusturile mele de atunci dar, totusi, mi-a placut.
Cativa ani mai tarziu, in vara dintre clasa a 10-a si a 11-a am avut ocazia sa fac niste grafica pentru o firma. Fiind angajat 8 ore pe zi, erau multe momente in care nu prea aveam ce sa fac. Lumea de pe acolo era foarte deschisa si nu ii deranja daca puneam muzica. Asa ca am ascultat un timp Yahoo Radio – Classic Rock, de care m-am plictisit dupa vreo saptamana jumate, fiind cam aceleasi piese la fiecare 2-3 zile. Am ascultat putin Radio3Net, dar dupa ora 11 nu mai era interesant, fiind muzica pentru toate gusturile. Asa ca am inceput atunci sa caut pe site-ul Radio3Net ce melodii mai au pentru ca vazusem ca poti sa asculti o groaza de albume complete. Din una in alta, am dat peste Pink Floyd. Aveau toata discografia pe site; toate albumele de studio erau postate atunci si sunt si in ziua de astazi pe site-ul lor. Neputand sa ascult doar anumite piese, ci doar albumele in intregime, am zis ca nu am ce pierde, asa ca am facut un “test” pe The Dark Side Of The Moon. Ca sa nu o mai lungesc, atat mi-a trebuit. Nu m-am mai putut opri. Era momentul perfect pentru Pink Floyd; aveam varsta potrivita, ceva cunostinte despre muzica si dorinta de o schimbare. In cele 2 luni cat am mai stat pe acolo, toata lumea a devenit fana Pink Floyd. Chiar una din colaboratoare era putin fana Pink Floyd si de fiecare data cand ajungea pe la mine si vedea ca ascult, ma ruga sa pun albumul ei preferat, Animals, pe care initial nu prea l-am inghitit sa fiu sincer; dar m-am facut mare acum. Multe din albumele lor sunt magistrale. Creatii de geniu, despre care nici nu poti sa zici ca au dat un nou standard; sunt prea bune ca sa le poti pune in analogie cu…orice altceva. Sunt, asa cum mi s-a zis jumatate din viata pana sa ma apuc si eu sa ascult si sa inteleg, “pur si simplu Pink Floyd”.