TOOL – Undertow sau algo-deliciul

>> marți, 18 august 2009

Plin de seva, tonic, revigorant. Asa poate fi descris albumul din 1993 al celor de la TOOL. Am ales „Undertow” datorita tematicii pentru care am o afinitate, datorita versurilor superbe, datorita sound-ului.
Complexitatea muzicii, lipsa ocolisurilor (care nu elimina insa misterul), versurile analizate: toate acestea confirma faptul ca TOOL sunt unii din artistii care se respecta si isi respecta ascultatorul. Prin asta se distanteaza in mod favorabil de multe din trupele ieftine ale anilor`90. Iar „Undertow” nu este un album care sa faca abstractie de la regula calitatii.
„Undertow” in engleza desemneaza o inclinatie contrara unui sentiment dominant, puternic, lucru sugestiv pentru decodarea mesajelor. Albumul este in primul rand o expresie a atrocitatii durerii, a deziluzionarii, disperarii, confuziei, furiei, agresivitatii, neputintei. Si totodata o lupta cu toate acestea, o lupta incunuata de eforturile izbavirii masochistice, foarte probabil si la nivel fizic, dar in special la nivel psihologic.
Un miez amar, incomfortabil in esenta, invelit in mantia muzicala, mai mult decat agreabila, care iti face din timpane zone erogene: asta caracterizeaza cele 10 piese.
Unii au acuzat faptul ca albumul putea fi mai degraba incadrat in zona metal-ului, a hard rock-ului si nu a metal-ului progresiv, caracteristic trupei. Nu sunt in niciun caz persoana care sa ia ceva drept bun cu una, cu doua, dar mi se pare total inutil si irelavant sa cauti nod in papura in legatura cu asa ceva.
Nu stiu sigur care a fost intentia celor de la TOOL, dar personal mi se pare evidenta o legatura stransa cu „Venus invesmantata in blanuri” a lui Leopold von Sacher Masoch (187), precum si cu ideologia, daca o putem numi asa, Fight Club-ului (Chuck Palahniuk), desi cartea avea sa apara de abia in 1996, iar filmul in 1999.
Ce este atat de placut la acest album e ca experienta ascultarii nu este numai una psihica si emotionala, ci devine si una fizica, sau cel putin iti da aceasta senzatie.
Versurile de un nihilism superb, aluziile sexuale, limbajul usor brutal, acordurile si riff-urile pe masura creeaza fara probleme o atmosfera-pod intre artistul care-si rage torturile si ascultator, iar expresia este perfect adecvata trairii. Se presupune desigur ca ascultatorul este unul avizat, initiat si cat de cat familiarizat cu supliciile emotionale si psiholgice.
Cam totul vorbeste aici despre curajul asumarii si cararii durerii. Este adevarat insa ca in „Sober” povara devine coplesitoare, iar luciditatea insuportabila („Why can we not be sober?/ I Just want to start things over./Why can't we sleep forever? / I Just want to start this over. “). Putem vorbi totusi fara retineri despre o adevarata odisee masochista a cautarii mantuirii.
Vocea fluctuanta, senzual-violenta a lui Maynard exprima acelasi tumult contradictoriu, bulversant, paroxistic. Urcusurile si coborasurile glasului sau sunt precum acele cries and whispers, strigate si soapte, ca sa fac aluzie si la unul din filmele genialului Ingmar Bergman.
Sinceritatea pieselor izbeste ca un pumnal, fara pretentia de a fi pe placul cuiva. Acuratetea trairii si a confesarii este de necontestat. Introspectia insoteste intunecatul sejur in cele mai ascunse si mai iritante coltiosoare ale propriei persoane. Da, durerea isi face simtita prezenta mai ales datorita unei alte persoane care joaca rol de sursa, si chiar daca un subiect principal al albumului il reprezinta dificultatea si viciile relationarii, totul se raporteaza in final la sine. Este vorba despre o introspectie crunta si necesara, despre o confruntare cu balastul, despre constatari, incercari de justificare insotite de ecourile vocii infectate cu suferinta pe pantele abrupte, alternante, la fel ca si drama interioara. Si cred ca unul din citatele lui Morrison poate oferi o revelatie cu privire la ideea generala din „Undertow” : „Oamenilor le este frica de ei insisi, de propria lor realitate, de sentimentele lor mai ales. Lumea vorbeste despre cat de minunata este iubirea, dar asta e o porcarie. Iubirea raneste. Sentimentele sunt nelinistitoare. Oamenii sunt invatati ca durerea e malefica si periculoasa. Cum pot sa faca fata dragostei daca le este frica sa simta? Durerea e menită sa ne trezeasca. Oamenii incearca sa-si ascunda durerea. Dar ei gresesc. Durerea e ceva de carat, ca un aparat de radio. Iti simti puterea in experienta durerii. Totul tine de cum o duci. Asta conteaza. Durerea e un sentiment. Sentimentele sunt parte din tine. Din propria ta realitate. Daca te simti rusinat de ele si le ascunzi, lasi societatea sa-ti distruga realitatea. Ar trebui sa lupti pentru dreptul de a-ti simti durerea.” . Citatul de fata ar trebui sa fie litera de lege pentru fiecare dintre noi. It’s the only way to be, iar oricine a venit cu intentia de a zburda cu siraguri de margarete in bataia soarelui pe pajisti verzi poate sa plece. Nimeni nu l-a invitat, a intrat pe propriul sau risc. („My warning meant nothing./ You`re dancing in quicksand.”)
Da, albumul de fata este o provocare adresata ascultatorului si fiecare isi asuma ceea ce este exprimat ca fiind total al lui, ca facand parte din structura sa interioara. Cu toate acestea, sa nu uitam ca la origine totul are o nota personala iar durerea este privilegiul apasator al celui care sufera. Si nimeni nu ii poate smulge asta, atat din fericire, cat si din nefericire. Nu il ultimul rand, tinem cont ca avem de a face cu o opera de arta, izbavirea fiind si una artistica.

Pe scurt, in maniera proprie, fiecare piesa:

• „Intolerance”- o revarsare a furiei indelung inabusite in fata abuzurilor, precum si o constientientizare a acestora. („I've been far too sympathetic.”)
• „Prison Sex”- tente zdravene de sado-masochism, aluziile sexuale cele mai evidente („Release in sodomy./ Oh, for one sweet moment I am whole.”)
• „Sober”- povara luciditatii insuportabile („Why can we not be sober?/ I just want to start this over. “)
• „Bottom”- izbavirea prin distrugerea compasiunii, dorintei, supravietuirea la abuz, izbavirea prin negare, vina, slabiciune, frica, ura, solitudine. („Hatred keeps me alive/ Lonliness keeps me alive/ weakness keeps me alive/ guilt keeps me alive/ at the bottom”)
• „Crawl Away”- neputinta in fata distantarii perfide („I can see your back is turning.If I could I'd / stick a knife in”)
• „Swamp Song”- preludiul dezlantuirii agresivitatii si ranchiunii („This bog is thick and easy to get lost in./ cause you`re a stupid, belligerent fucker.”)
• „Undertow”- agonia raporturilor personale, incrancenare si slabiciune („I'm back down. I'm in the undertow/ I'm helpless and awake in the undertow./ I'll die within your undertow./ It seems there's no other way out of this undertow.”)
• „4 Degrees”- din nou, izbavire prin lipsa comfortului, prin durere si eliberare de sine („ Free yourself from yourself”; „You won't feel what you'd love to feel. / Lay back and let me show you another way.”)
• „Flood”- constientizarea haosului si a dezintegrarii („Thought I was high, and free./ I thought I was there/ divine destiny. / I was wrong./ This changes everything.“)
• „Disgustipated”- colos de 15 minute de experimentare si efecte sonore („This is necessary.”)

Multumim, asadar, tobelor lui Danny Carey, basului lui Paul D’Amour, chitarii lui Adam Jones, vocii lui Maynard James Keenan si durerii, pentru ca exista.

by Anca Tablet - Rock Venerator

- multumesc Anca -

Read more...

Agonie

>> vineri, 10 iulie 2009

Rătăcit într-un loc bine punctat pe hartă. Înghesuit printre 14 suflete zgomotoase. Dacă mi-aş putea auzi gândurile probabil mi-aş da seama că plâng. Mi-e dor. Mi-e dor de tot ce nu e aici.

Ei petrec pustietatea; eu petrec reîntoarcerea. Ei mimează cântece, ţipete şi dansuri; eu contemplu din depărtare urmărit fiind de o privire ce poate e la fel ca mine.

Noaptea e prea întuneric, izvorul parcă e prea ud.

Mâncarea e bună; dar ce te faci după ce stomacul a terminat de digerat? Câinii au învăţat de ani buni să treacă strada, noi când vom învăţa să fim unii cu natura?

Groază. Sunt rătăcit într-un film de groază. Cine să fie ucigaşul? Zgomotul? Profesorul care mă lasă să port o bătălie deja pierdută cu soarele? Vreunul dintre agitaţi?

Zilele fac întrecere care să fie mai lungă. Îmi vine greu să deliberez, dar o voi face. Pentru că mai e puţin şi pentru că mă aşteaptă. Totul.

by Corina (În numele unei conştiinţe prizonieră a unui trup aflat departe)

Read more...

10. Eclipse

>> marți, 30 iunie 2009

Am plecat de acolo bucuros. Nu era ceva ce ma putea intrista in afara gandului ca nu a durat mai mult. Au fost in mod clar cele mai lungi 3 zile din viata mea si printre cele mai frumoase si spectaculoase. Am trait clipe memorabile, m-am plimbat prin Germania, Olanda, am fost la un concert epic, m-am distrat de minune, am cheltuit cat nu am cheltuit intr-un an intreg, am reusit cu succes sa ma ratacesc in doua tari straine, in 2 zile consecutive, am ras, m-am distrat, m-am bucurat, am plans de fericire. Fiind singur, am facut exact ce am vrut, cum am vrut, cand am vrut si am ajuns la concluzia ca nu stau asa prost la luat decizii. Am invatat enorm din aceasta aventura care, desi a durat mai putin de 3 zile, a parut ca a fost mai bine de o saptamana, la cate am reusit sa fac si la cat am umblat. Sper sa repet o experienta asemanatoare cat de curand si cu siguranta o voi face. Poate nu anul acesta, dar la anul aproape sigur voi ajunge din nou in Germania la unul din cele mai mari festivaluri de metal din lume, Wacken. In orice caz, aceasta prima iesire, plina de aventuri, cum nici nu ma asteptam a fost si va ramane memorabila.
Multumesc ca ai citit aceasta poveste si ca ai avut rabdare alaturi de mine sa o termin. Cred este de inteles de ce am ales sa postez in 10 parti si de ce fiecare a fost numita asa. Povestea era prea lunga pentru a fi postata toata si nimeni nu ar fi avut probabil rabdare sa o citeasca; titlul ar fi fost atunci : The story behind The Dark Side of the Moon; asa a fost gandita povestea initial. Totusi sunt 21 de pagini scrise in Word. Am avut ce povesti se pare. Cand am decis sa fac asta nu ma asteptam sa depasesc 6-7 pagini dar uite ca nu a fost asa putin cat mi-am imaginat. Multe chestii le uitasem, dar vrand sa povestesc cat mai mult, mi-am amintit de-a lungul zilelor in care am scris. Timp de luni de zile am ramas “blocat” si am povestit tuturor pe scurt, sau pe lung ce s-a intamplat, lucru care m-a facut sa retin cat mai bine momentele cheie. Imi pare bine ca am reusit sa termin de povestit in scris. Mi-am mai amintit cateva mici aspecte pe care am uitat sa le povestesc si chiar poate voi aduce completari intamplarilor. A fost o aventura de neuitat. Daca ti-a placut te invit sa ma urmaresti in continuare; mai am destul de povestit si toate povestile vor putea fi gasite aici.
Last, but not least, as vrea ii multumesc in mod special Corinei pentru rabdarea care a avut-o sa citeasca in avanpremiera ce am scris si sa imi corecteze toate prostiile. :* you ROCK !!

Ozzy buna in continuare,
oldschoolrocker

Read more...

9. Brain Damage

>> luni, 29 iunie 2009

Concertul se terminase. Eu eram intr-o stare greu de explicat. Nu am avut timp totusi sa o savurez atunci prea mult, pentru ca deja se facuse in jur de 12 noaptea, daca nu trecuse chiar deja si eu trebuia sa ajung in Dusseldorf. Tatal tipei cu care ma imprietenisem mi-a zis ca trebuie sa incerc neaparat sa ajung la un fel de hostel din zona, ceva gen Formula 1 nu stiu cum. Am inceput sa intreb lumea daca stie in ce parte e mai exact. Nimeni nu stia, sau nici macar nu vorbea engleza. Pentru cei care stiau engleza am intrebat bineinteles daca stiu vreun loc de cazare prin zona sau daca stau prin zona si nu as putea sa ma cazez la ei pt noapte. Nimeni nu a fost prea receptiv la chestia asta si am intrebat vreo 20-30 oameni. Vazand ca nimeni nu poate sa ma ajute, am mers vreo 1 kilometru si ceva pe strada, alaturi de masa impresionanta de mii – zeci de mii de oameni pana la o intersectie in care erau niste politisti. Era clar ca daca cineva stia unde e acel hostel, erau ei. S-au consultat unul pe altul in olandeza probabil si au ajuns la o concluzie in final pe care mi-au si transmis-o. Formula 1 hotel sau cum naiba se chema fusese inchis acum vreo jumatate de an. Ha-ha-ha – magnific. Timp de inca vreo jumatate de ora-o ora m-am mai plimbat pe acolo, nestiind exact ce sa fac. Am intrebat in continuare lume daca nu stie un loc unde pot sa ma cazez dar nu mi-a fost de ajutor in vreun fel. In aceste conditii, am zis ca cel mai bine, decat sa bat strazile aiurea, ma duc la gara/halta, stau acolo pana dimineata la 6 si ceva pana cand avea de gand sa apara primul tren si…asta e. In drum spre gara, am trecut prinr-o statie de autobuz in care nu am avut nimic de pierdut, asa ca am intrebat daca ma pot ajuta cu cazare pe oamenii de acolo sau daca au idee cum pot sa ajung in Dusseldorf; sincer, nu mai stiu ce i-am intrebat; pur si simplu cautam o solutie indifferent de ce fel era. Oamenii de acolo mi-au zis ca nu sunt din Landgraaf, ci din Heerlen, un oras ceva mai maricel aflat la tz kilometri de acolo. Auzisem de oras; adica eu imi facusem planul sa ajung in Landgraaf prin Amsterdam initial si trenul care ducea in Landgraaf, trebuia schimbat in Heerlen. Mi-au zis ca daca este vreo sansa sa ajung in noaptea asta in Dusseldorf, aceea e din Heerlen, pentru ca era gara principala acolo. Dar bineinteles nimeni nu era sigur de nimic. Am luat autobuzul cu care am mers in jur de juma de ora. Cand am ajuns in sfasit acolo, autobuzul avea capatul de linie chiar langa gara. Am urcat in gara si am inceput sa intreb paznicii daca mai trece vreun tren, ceva. Nu mai trecea nimic. Tocmai trecuse ceva care se ducea spre Franta mi se pare. Total nefolositor. Ma-m dus in holul de asteptare unde era un paznic. Am vazut ca locul e destul de mare, scaune, lumina. Deja era prea tare in comparatie cu locul unde ma gandeam eu sa dorm initial, adica pe ciment in Landgraaf. Incepusem sa zic ca totul e ok. Ca sa ma asigur ca nu o sa sara nimeni la mine, m-am dus la paznic si i-am zis ca am tren dimineata si l-am intrebat daca e vreo problema daca stau acolo in hol. Zambind foarte relaxat mi-a transmis ca intre 1 jumate si 5 gara este inchisa si ca nu, nu pot sa stau acolo. Buuuuun. Super. Continuam excursia. Eram la ceva distanta de Landgraaf si luasem autobuzul deci aveam un head-start fata de alti participanti la concert. Hai sa incerc sa ma duc la un hotel. Pe gandul ca oras cu gara mare rezulta multe hoteluri, am iesit din gara si am luat un taxi. Am ajuns la un hotel care pare destul de mare. La receptie, tipul a fost foarte dragut si la fel de zambitor mi-a zis ca nu mai au camere si ca nu am nicio sansa sa stau in noaptea aia acolo si ca trebuie sa plec ca nu am unde sa stau. Dupa o discutie, totusi se pare ca ar fi existat camera la un hotel de la 40 km distanta parca, unde ar putea sa imi faca o rezervare. 40 km? sa fim seriosi. Totusi, nu am plecat de acolo. Am mai asteptat putin, m-am mai plimbat prin fata, am mai vazut alti disperati care nu aveau unde sa stea si erau trimisi in alta parte. La un moment dat, a trecut si un grup de romani, 3 tipi pe la 23-25 de ani pe care i-am intrebat daca au camera rezervata, daca au fost la concert; baietii s-au speriat de mine; nu stiu ce au crezut cu mintea lor de romani ca vroiam de la ei, in afara de putina intelegere si un loc in camera pe care o aveau. Nu au vrut sa vorbeasca cu mine si s-au grabit sa intre ca sa scape de mine. Dupa inca cateva minute am intrat din nou in hotel si l-am rugat pe receptioner sa ma lase sa dorm acolo, in receptive, pe canapea, pe jos, pe ce vrea el, platind chiar pretul unei camere pe care bineinteles nu avea de gand sa mi-o dea. Refuzul a fost absolut, fara sa se gandeasca prea mult. Aaa…de ce stateam eu acolo si ma rugam de ei si nu mergeam la alt hotel? Pentru ca cel mai apropiat era la vreo 10 km si era deja ocupat, dupa cum mi-a zis receptionerul. Ce puteam sa fac? Starea mea nu era tocmai buna in momentele acelea la ora 2 jumate dimineata, in Heerlen, Olanda, dupa ce tocmai ma indepartasem de Dusseldorf, eram foarte obosit, nedormit, nemancat, fara loc unde sa stau si cu 5 ore in fata mea de potential dormit pe strazi. Lipsa totala de bunavointa a celor de la hotel m-a descurajat putin. M-am intors la gara. M-am asezat pe bordure si am stat timp de vreo 10-15 minute. Am stat si nu stiu ce am asteptat. Aveam aproape 200 euro la mine si nu aveam nici ce sa fac cu ei. Ma tot uitam la niste tipe care erau pe acolo de cand ajunsesem eu prin Heerlen si incepusem sa ma gandesc daca imi ajunge banii pentru o prostituata olandeza. Daca ar fi avut o pila buna si puteau face rost de o camera la hotel era o combinatie buna, ma gandeam eu atunci. Nu imi era somn dar ma simteam obosit rau. Am mai stat pana pe la 3 acolo, timp in care am tot pastrat legatura cu parintii mei, care erau foarte ingrijorati si asta nu imi placea. Pana la urma, m-am gandit ca as putea sa merg in Aachen in Germania unde mi s-a zis ca am sigur o camera la hotel cu un taxi. Una peste alta, pana la urma am zis ca nu am cum sa raman acolo in gara si sa astept dimineata, asa ca am negociat cu un sofer de taxi si l-am convins sa ma duca pana in Dusseldorf incat sa ma incadrez in suma de bani pe care o aveam. Tipul a vazut ca sunt strain si m-a intrebat cum ma descurc in limba franceza si i-am explicat ca nu prea bine. A zis ca nu o sa ma duca el pana in Germania si ca sa astept inca 10 minute sa vina un alt sofer. Am zis whatever. Uite asa a stabilit locul de intalnire la dragul meu hotel unde nu au vrut sa ma primeasca. Daca nu stiati, in cazul in care sunteti in Olanda, pierduti, obositi la 3 si ceva dimineata si va plictisiti, va recomand cu caldura sa va testati limba franceza cu un sofer de taxi de acolo care era foarte vesel. Eu nu stiam prea bine, el nu stia prea bine; eu ma chinuiam sa ii zic in engleza ceva, el in francezo-olandeza. Era bine. In 20 minute a ajuns si minunatul sofer care urma sa ma duca in Dusseldorf. Tipul intr-adevar bajbaia mai bine engleza si cu chiu cu vai te puteai intelege cu el. Tipul avea chef de vorbaraie, eu nu chiar asa mult totusi; oboseala. Mi-a povestit o groaza de chestii legate de ce lucreaza, de Olanda, de familia lui; nici nu mai stiu. La un moment dat am pierdut firul cu success. Tipul zicea ca are 2 slujbe. Ziua recupera si vindea obiecte electrocasinice din gunoaie, care el zicea ca oamenii le arunca din prostie in general acolo. Daca se strica putin, gata. Eee, el le lua, le repara si le vindea din nou. Tare, ce sa mai. Iar noaptea era sofer de taxi. Tocmai imi zisese ca era pe taxi 17 ore si ca e putin obosit acum. Ce veste buna. Cred ca a inceput sa imi zica si de istoria Olandei. Nu mai stiu. Pe drum am atipit vreo 15 minute cred dar cand m-am trezit el inca vorbea. Ajunsesem in Dusseldorf. Inca cateva minute si eram la hotel. Superb. Era putin trecut de 4. Am platit taxi-ul si dupa asta am ramas cu vreo 7 euro. Dap; ceva de genul. Am intrat la hotel si bineinteles la receptie nu mai era tipa aia draguta cu care vorbisem in dimineata precedenta. Tipul care era acolo era cam ametit si destul de vesel. Nu stia ce e cu mine si incepusem deja sa ma enervez. Ce dracu mai vroia si idiotul asta de la mine? Am inceput sa ii explic, i-am arata si bonul care dovedea ca am un bagaj acolo, pe care de altfel il si vedeam; era exact unde il lasase tipa de dimineata. Omul nu a inteles. I-am zis sa imi dea camera totusi. A inceput sa imi faca fisa de cazare si bineinteles ca nu intelegea cum ma cheama pe mine, nu intelegea nimic. Eu ii tot explicam sa imi dea naibii bagajul si el incepuse sa scrie acolo ca ma cheama Mr. Luggage. Pentru o secunda am crezut ca il omor. Dupa ce s-a lamurit cum ma cheama, desi mi-a scris numele cat de gresit posibil, mi-a zis cat ma costa camera. Eu am zambit si i-am zis ca nu am si ca nu ii dau bani. Am luat cheia, bagajul, i-am zis ca vorbim dimineata si am plecat. Am ajuns in camera si m-am culcat.
Pe la 8 m-am trezit ca sa cobor sa iau micul-dejun. La receptie era din fericire prietena mea. Tipa a fost din nou excesiv de draguta si mi-a facut dimineata. Si-a cerut scuze pentru tipul de aseara, care stia si ea ca nu era chiar ok si mi-a zis ca sa nu imi fac griji, ca el nu stia despre mine si nu trebuie sa platesc absolute nimic. In sfarsit o veste buna. Am luat un mic dejun absolut genial. Aveau atat de multe chestii incat te rataceai. Am mancat mult. Nu mancasem de ceva timp si stiam ca nici in ziua aia nu prea aveam cum. M-am intors in camera, in care tipa mi-a zis ca pot sa stau pana dupa 1 chiar ceea ce era perfect. Am dormit in continuare pana pe la 11. Eram alt om cand m-am trezit. Pe la 12 am plecat de acolo spre un bancomat (care sunt extraodinar de putine pe acolo), unde ai mei imi lasasera inca vreo 30 euro ca sa nu mor pe acolo si sa pot sa ajung pe la aeroport macar. Am inceput sa ma plimb cu ditamai rucsacul prin oras din nou. Fiind luni, ma asteptam sa vad strazile nu asa aglomerate. Si asa si erau. Destul de goale, pustii.





In continuare, era cat se poate de frumos afara. Lucky me. Am inceput sa ma plimb asa agale pe acolo. Strazile aproape de centru care erau super aglomerate sambata erau acum goale. Am mancat o inghetata de la un mall din centru de acolo si am lenevit pe bancile din zona. Am ajuns in putin timp si la foisorul unde cantasera baietii aia jazz sambata. Cum ziceam. Total pustiu.





In centrul vechi mai misuna ceva lume si cu cat ma apropiam de malul rinului, lumea se inmultea cat de cat, cel putin pe la mesele de afara ale restaurantelor. Piata de la primarie arata total altfel fara toate corturile acelea si cu scena. Pe malul superior al Rinului era liniste in mare parte desi vedeam lumea cum cobora si nu mai aparea.




Ce era pe malul inferior al Rinului e greu de inchipuit. Plin de lume. Toti care erau sambata in oras coborasera acum acolo. Restaurante, jocuri pentru copii, plimbari cu vaporase - distractie ce mai. Nemtii astia sunt toti someri probabil. Nu am stat prea mult pe acolo, neavand ce face si fiind oricum destul de haos. M-am intors in centrul vechi de unde imi amintisem ca auzisem niste rock de la cateva cafenele, cand ma plimbasem sambata. Trebuia sa gasesc eu un loc misto unde sa stau. Ghidat de sunetul chitarilor si al vocii lui David Coverdale in ritmuri de Whitesnake, am gasit un bar exact cum imi doream. Micut, intim, cu cateva locuri afara. Inauntru era destul de intunecat, asa cum sunt in general barurile de rock, cu peretii de lemn, plini cu postere, steaguri sau orice alte tablouri tematice. Inauntru, stateau la bar 3 tipi pe la vreo 50 de ani, mai mult chiar care savurau o bere de dimineata. Eu aveam pe mine unul din tricourile cumparate de la concert cu Roger Waters. Stiind ca era din nou turneu, batranii au inceput sa ma intrebe de tricou si daca chiar am fost la concert. Auzind ca de acolo veneam, au inceput sa fie din ce in ce mai interesati si le-am povestit pe scurt cum fusese concertul aseara. Oamenii stiau foarte bine engleza si ne-am inteles de minune. Bineinteles le-am zis ca sunt din Romania si ca am venit acolo in special pentru acest concert, lucru care i-a mirat foarte tare, fiind mirati ca generatia mea e dispusa sa faca asemenea eforturi pentru a vedea si asculta muzica generatiei lor. A fost un moment foarte dragut care m-a bucurat foarte tare. Am stat acolo cred ca mai bine de o ora, in ritmuri de rock vechi, savurand pentru ultima data acea Cola delicioasa. Nu puteam sa plec fara sa ii salut pe cei trei sis a imi iau de acolo suvenir o insigna sub forma de chitara cu emblema barului – Auberge. Fiind abia in jur de ora 2 si ceva, m-am dus sa ma plimb putin prin parcul de langa Tonhalle, care era destul de aproape de unde eram.



Liniste si pace in parc. Plin de rate, gaste, lebede care umpleau spatiile verzi si lacurile. Aveau spatii amenajate special in tot parcul, cu spatii mari de locuit si bucati de lac unde erau stapane. Foarte simpatica atmosfera. M-am asezat pe o banca si am atipit vreo cateva zeci de minute, respirand aerul curat si fiind inconjurat de macaitul ratelor. Vazand ca e inca devreme, am zis ca totusi as putea sa mai fac ceva pana la 5 cand mi-am programat sa plec spre aeroport. Asa ca, m-am intors pe malul Rinului, cu gandul de a ma plimba pe acolo. Am fost pana la cladirea Vodafone, care era destul de departe. Bineinteles ca nu m-am putut abtine si am luat-o si pe toate stradutele din jurul zonei, nevrand sa ratez nimic.




M-am intors cam pe acelasi drum, fiind deja obosit si din cauza lipsei de somn si a bagajului pe care il caram dupa mine. Am zis ca tot ce se putea face in timpul pe care l-am avut am facut. Nu am stat o secunda. Am inceput sa caut un taxi care sa ma duca la aeroport, lucru care a fost din nou o adevarata provocare. La fel ca si bancomatele, nu gasesti la ei taxiuri la fiecare colt de strada. A trebuit sa ma duc in apropierea unor hoteluri in oras ca sa gasesc taxi. Nu eram in criza de timp asa ca nu a fost o mare problema. Un taximetrist de treaba m-a dus la aeroport si pe drum am discutat despre cum mi s-a parut orasul si excursia. La final m-a invitat sa revin in Germania si in alte orase, pentru ca am ce vedea. Cand am ajuns la aeroport cred ca aveam mai bine de 2 ore pana la decolare asa ca daca tot eram acolo am zis ca o ratacire nu strica niciodata. Cand am zis ca aeroportul era mare, nu m-ati crezut. Era titanic. Avea din cate am vazut peste 200 de porti de imbarcare. Te rataceai involuntar. Mi-am luat biletul, am mancat doua felii de pizza delicioase si vrand-nevrand s-a facut ora 6 jumate. Mi-am depus bagajul si am asteptat imbarcarea propriu-zisa, altaturi de alti romani.




In mod total simpatic, cum am decolat am vazut nori de ploaie care se indreptau spre Dusseldorf. Tare nu? Mi-am luat la revedere de Germania si am adormit. Cand m-am trezit cred ca eram deja deasupra Romaniei. Daca la dus am castigat o ora, acum am pierdut-o dar nu mai conta de niciun fel.

Read more...

8. Any Colour You Like

>> duminică, 28 iunie 2009

Chiar daca concertul era programat sa inceapa la 8, din cate imi amintesc, cu intarzierile de rigoare, a inceput cu aproximativ jumatate de ora intarziere. Reactia mea de atunci a fost ca : “uite, si la ei se poate sa existe probleme”. Intarzierea nu a fost totusi intamplatoare. S-a asteptat cat mai mult sa apuna soarele, astfel ca show-ul de lumini sa iasa misto, dar nu prea a mers. Lumea s-a adunat; si pe cat de putina lume era cand am intrat eu, pe atat de 60000 de oameni s-au facut pana la ora 8 si ceva. Era “ceva” lume, da.




Scena arata bine, mare, cu podeaua foarte inalta, mai inalta decat am vazut vreodata eu la un concert, un ecran maaaare de tot si foarte bun calitativ se afla in spatele ei, 2 ecrane laterale, si un arsenal impresionant de boxe: 2 turnuri laterale in fata scenei si inca 3 perechi de turnuri pe ambele laterale, indreptate atat spre fata cat si spre spate. Impresionant de multe boxe.
Inca de la intrarea in arena, pe ecranul principal din spatele scenei era deja proiectata o imagine – un radio vechi, un avion de jucarie pe el, gen al 2-lea razboi mondial si o sticla de whisky in stanga. Concertul a inceput intr-o maniera total inedita. Imaginea a prins viata. O mana s-a vazut aparand in fata radioului si deschizandu-l. Timp de aproximativ 10 minute, am ascultat la radio Elvis – Hound Dog, cat si bucati de alte cateva piese clasice; la cateva minute, mana tot aparea pe ecran, interactionand cu obiectele de acolo sau schimband postul de radio. Dupa vreo 3 piese schimbate, radio-ul a fost comutat pe un post care difuza exact inceputul silentios, calm de la “In the Flesh?”. Mi-am dat seama ca avea de gand sa inceapa. Dupa vreo 30 de secunde, a intrat cu o forta ametitoare bass-ul titanic al lui Roger Waters, alaturi de celelalte instrumente bineinteles. Deja ma luasera niste fiori greu de descris. WOW !!! Uite !! E ROGER WATERS !!! cum zicea si prima piesa, in the flesh.




Sunetul era pur si simplu impecabil. Se auzeau perfect fiecare instrument, in frunte cu bass-ul. Piesa fiind de pe The Wall, pe ecranul din spate incepusera sa fie proiectate niste animatii superbe foarte bine realizate bineinteles, inspirate din cioconele binecunoscute de pe The Wall. In continuare a urmat o piesa de pe acelasi album, Mother, pe care Roger Waters a cantat la chitara acustica.





In continuare, ne-am intors in 1968, la albumul A Saucerful of Secrets de pe care am avut norocul sa ascult o piesa incredibila, din anii de inceput ai trupei Pink Floyd, Set the Controls for the Heart of the Sun. Un bass mult mai puternic decat cel din versiunea de album; piesa a fost insotita de proiectii care erau in acelasi ton psihedelic cu piesa. Daca tot a fost amintita perioada Syd Barret, au urmat piese de pe Wish You Were Here, 1975; Shine On You Crazy Diamond, piesa dedicate in totalitate lui Syd, a avut parte de o interpretare as zice dubioasa, extreme de scurta, de doar 4-5 minute; intre timp, de undeva de sus, au pornit niste aparate care au format un nor de baloane de sapun, care in lumina soarelui care apunea straluceau foarte simpatic; imi pare rau ca nu se vede si in poza acest lucru.




Sarind peste Welcome to the Machine, piesa care urma pe album si pe care Waters a interpretat-o in turneul precedent, am ajuns la Have a Cigar, care m-am bucurat enorm ca am avut ocazia sa o ascult, mai ales ca a fost una din primele piese pe care le-am apreciat de la Pink Floyd.



A urmat si superba Wish You Were care a fost deschisa tot de chitara acustica a lui Roger Waters. In continuare au urmat de pe The Final Cut, 1983, Southampton Dock si The Flethcer Memorial Home, cea din urma fiind o piesa cu referiri politice puternice. Concertul a continuat cu doua piese din afara compozitiilor Pink Floyd, Perfect Sense Part 1, de pe Amused to Death si Leaving Beirut. Leaving Beirut este o piesa care a aparut doar ca un single in 2004, pe "To Kill the Child"/"Leaving Beirut”. Piesa a fost cantata doar in cadrul acestui turneu; piesa spune o poveste a lui Roger Waters de pe vremea cand era adolescent si a ajuns prin Liban. Este o piesa foarte buna pe care nu o stiam pana in acel moment dar de care nu mi-a trebuit mult sa ma indragostesc.





Melodia a fost acompaniata de proiectia unui comic book, in care erau exact versurile piesei, in partile de dialog si imagini din intamplarile pe care piesa le povesteste. Am fost uimit de sincronizarea perfecta a ceea ce se intampla pe scena, cu intamplarile care erau prezentate in comic. Vazand cu luni de zile in urma concertul lansat pe DVD din cadrul turneului In the Flesh, care avusese loc cu cativa ani in urma, stiam, banuiam, speram de fapt sa vad si ceva de pe Animals. In turneul acela, cantase Dogs care iesise foarte bine. In momentul acela eram foarte mare fan Animals si insistam sa aud ceva de pe el, ceea ce s-a si intamplat. Nu a fost chiar mult doritul Dogs, ci a fost Sheep, care a fost cel putin la fel de bun.




O interpretare impecabila de 10 minute, care a fost insotita de spectaculosul porc gomflabil plin de desene si lozinci care a trecut prin toata arena. Surprinzator a fost ca la sfarsitul piesei, i-au dat drumul si a zburat destul de sus. Probabil ca sperau sa il recupereze de la diversi localnici binevoitori. Dupa Sheep, Waters a anuntat o pauza, dupa care urma sa revina cu The Dark Side of the Moon. Pauza de suc, in care am impartasit impresii cu cei din jurul meu, a fost binevenita. Afara tocmai intunecase in sfarsit. Dupa plecare de pe scena a lui trupei, cele 3 ecrane s-au facut negre cu un punct mic, abia vizibil in centru. Pe tot parcursul pauzei, 15-20 minute, acel punct s-a marit, incepand sa se vada ca este de fapt luna care “venea”. Tipa cu care ma imprietenisem mi-a povestit ca data trecuta, cand a ajuns la pauza, se facuse deja noapte si luna plina rasarise pe cer si inainte sa plece Waters a zis ceva de genul : “We’ll take a break. When we come back we’ll play that” (aratand spre luna). Pauza a trecut greu. Eram plin de emotie, ca inainte de un examen. Vedeam cum luna se apropie din ce in ce mai mult si simteam cum sunt cuprins de lumina ei magica.



Trupa a revenit pe scena. Tensiunea cresetea cu fiecare secunda. Au inceput sa se auda bataile de inima care precedau inceperea albumului. Eram vrajit. Nu imi venea sa cred ca urmeaza sa vad cel mai bun album din istoria muzicii cantat live, cu Roger Waters la bass. Proiectiile au fost ametitoare. Erai total cuprins de moment, ca si cum traiai fiecare piesa din tot sufletul. In mare parte elementele vizuale au avut loc pe poriunea de ecran circulara din centru, echivalenta cu dimensiunea lunii. Inceputul relaxat al albumului, Speak to Me si apoi Breathe, au pregatit On the Run, o instrumentala total mind-blowing, cantata pe niste sintetizatoare foarte rare, alaturi de o multitudine de efecte.






Interpretarea a fost pur si simplu perfecta. Imi amintesc ca o vazusem live cantata chiar de Rick in P*U*L*S*E (1994) si acolo a fost cu atat mai spectaculoasa, pentru ca un avion a zburat de-a lungul salii, prabusindu-se langa scena, si creand o explozie spectaculoasa. Cel mai bine am vazut ce fel de monstrii de aparate sunt folosite pentru piesa cand am vazut show-ul tribute al celor de la Dream Theater in care si ei au cantat integral tot albumul. Din cate am vazut Jordan Rudess avea conectate aparatele direc la niste orgi, astfel redand exact efectele de pe albumul orginal Pink Floyd. Revenind, si in acest concert, asemeanea P*U*L*S*E-ului, On the Run s-a terminat cu o explozie care a cuprins tot ecranul si care a creat linistea de care era nevoie pentru a auzi ceasurile ticaind, anuntand astfel urmatoarea piesa, Time. In toata arena s-a auzit superb ceasurile care sunau, urmate de solo-ul de tobe.




Ecranul din spate a fost cuprins de imagini care din cate stiu eu au fost folosite de Pink Floyd in cadrul altor reprezentatii ale albumului inca de la lansarea lui. Cred ca au fost cam aceleasi si in P*U*L*S*E. Chiar nu imi amintesc exact. La fiecare piesa in care a aparut luna in spate pe ecran, aceasta a fost acoperita de un filtru de culoare diferit. A urmat reluare de la Breathe, Breathe (reprise), asa cum era intitulata pe album, dar care nu aparea ca o piesa separata, fiind inclusa in Time. Totusi, chiar pe vinil, versurile apar separat cu titlul piesei; nu sunt incluse in Time. In continuare a urmat o piesa destul de trista, fara versuri, despre care trupa a zis inca de la compozitie ca este o piesa trista, despre moarte. Chiar daca nu are versuri, piesa este de fapt un solo vocal, in care vocea feminina este exploatata la maxim. Acest solo este precedat de o parte vorbita :
And I am not frightened of dying. Any time will do; I don't mind.
Why should I be frightened of dying? There's no reason for it—you've gotta go sometime.
Cunoscand foarte bine piesa, ca tot albumul de altfel, aveam anumite pretentii sa semene cu versiunea originala, lucru care s-a intamplat doar pana la un punct. Nu a fost cred cea mai reusita interpretare a piesei. A fost una buna indiscutabil dar nu cea mai buna. Dupa terminarea piesei, linistea s-a lasat dar doar pentru cateva secunde, pentru ca ecranul s-a facut verde, sub forma unui disc de vinil care a inceput sa se invarta; in acelasi timp au inceput sa se auda sunetele banilor care au precedat iconicul bass din inceputul piesei. Pe parcusul piesei si o prisma tridimensionala superba care a inceput sa se invarta. Cam in acelasi timp, si mega-prisma de deasupra mea a inceput sa se invarta si sa faca un nor de fum in jurul ei.





A urmat bineinteles Us and Them, care a adus o luna rosie pe ecrane. Piesa a fost mai lunga decat in original, avand cateva parti improvizate si solo-urile putin prelungite, ceea ce nu a stricat cu nimic farmecul ei. In continuare, Any Colour You Like, o piesa bazata in principal tot pe solo de clape, la fel de reusit si de aceasta data. Undeva intre Any Colour You Like si Brain Damage, prisma a prins viata, si prin norul de fum a aparut de-o parte a ei o raza alba de lumina si pe cealalta spectrul razelor formate prin dispersie. In tot acest timp prisma se invartea deasupra scenei. Din pacate putina adiera a vantului a facut ca fumul sa treaca cam repede de zona prismei, neputand reda o imagine perfecta pentru mult timp a imaginii de pe fata albumului. Sfarsitul a fost cat se poate de relaxant. Brain Damage si Eclipse care au fost considerate ca o piesa unitara, au avut parte la randul lor de o interpretare impecabila, incheindu-se exact ca pe album, cu fraza :
There is no dark side of the moon, really. Matter of fact, it’s all dark.
si cu bataile de inima cu care a fost deschis.
A fost superb. Nu se poate exprima in cuvinte cum si ce am simtit. Trebuia sa fii acolo ca sa intelegi adevaratul sens al cuvantului UNIC.





Dupa ce s-a terminat, in mod logic, publicul a izbucnit in aplauze care nu aveau de gand sa se opreasca pana dimineata probabil, daca nu ar fi revenit pe scena. Bineinteles ca a revenit pe scena pentru un bis dupa vreo 4-5 minute de aplauze continue. A cantat din nou piese de pe The Wall, adica The Happiest Days of Our Lives, care a fost un intro pentru Another Brick in The Wall 2.





In continuare proiectiile au fost la fel de spectaculoase ca pe tot parcursul concertului. Tot de pe The Wall, au urmat Vera si apoi Bring The Boys Back Home, care a fost plina de explozii si efecte pirotehnice. Concertul s-a incheiat glorios cu Comfortably Numb, adica tot cu The Wall. Gata. Se terminase.

Din punct de vedere al vocii, in tot concertul au fost o multitudine de voci care au cantat. In afara de Waters care a cantat mai bine de jumatate din piese, la Dark Side of the Moon au cantat de asemnea si chitaristul si claparul din cate imi amintesc si nu au fost singurele moment cand Waters nu a fost si vocalul pieselor. Instrumentistii au fost buni. S-a vazut clar ca sunt oameni cu experienta si dupa cum au cantat si dupa varsta lor inaintata. Clapele au fost bune, la Hammond si sintetizatoare a fost chiar fiul lui Roger Waters, Harry, iar la celalt set de clape a fost Jon Carin, care are si el o scurta istorie prin Pink Floyd dar si prin alte mari trupe. Chitarile au fost bune, dar nu stralucite. Daca a fost ceva ce a lipsit acestui concert, au fost chitarile. Daca doi chitaristi care sunt sigur ca au o experienta mare in cantare, nu au fost in stare sa duca chitara la nivelul lui David Gilmour, care era o singura chitara, asta in mod clar spune ceva despre cat de bun este Gilmour. Mi-au lipsit solo-urile lui. S-au simtit ca nu sunt in regula. Shine On, Wish, Time, Money, Brick si mai ales Comfortably nu au fost complete parca. Si sunt sigur ca ce le-a lipsit a fost David Gilmour. Este de neegalat. Sunt multe piese care pot fi cantata de doar un membru, cum a fost acest concert in care putine chestii au deranjat si nu au fost asa cum a fost Pink Floyd de-a lungul “secolelor” si anume perfect. Sunt piese care totusi necesita talentele inegalabile a tuturor celor 4. Roger Waters – David Gilmour – Richard Wright – Nick Mason. Nu sunt niste muzicieni. Sunt Pink Floyd. Si sa faci ceva cum face Pink Floyd nu este ceva simplu si de multe ori e de fapt chiar imposibil.



11 mai 2008, Megaland, Landgraaf, Olanda – The Dark Side of the Moon Live.
Set list-ul concertului a fost pana la urma urmatorul. :
Partea I :
1. In the Flesh
2. Mother
3. Set the Controls for the Heart of the Sun
4. Shine On You Crazy Diamond
5. Have a Cigar
6. Wish You Were Here
7. Southampton Dock
8. The Fletcher Memorial Home
9. Perfect Sense, Pt. 1
10. Leaving Beirut
11. Sheep

Partea a II-a (The Dark Side of the Moon)
1. Speak to Me
2. Breathe
3. On the Run
4. Time / Breathe (Reprise)
5. The Great Gig in the Sky
6. Money
7. Us and Them
8. Any Colour You Like
9. Brain Damage
10. Eclipse

Partea a III-a
1. The Happiest Days of Our Lives
2. Another Brick in the Wall (Part II)
3. Vera
4. Bring the Boys Back Home
5. Comfortably Numb

Efectele vizuale – incredibile, sunetul – perfect, spectacolul – incomparabil, sentimentul lasat – nemuritor , Roger Waters – UNIC. Sa vezi live macar o bucatica din Pink Floyd si sa asculti muzica care a scris istorie este ceva cu adevarat special.

Acest post este înscris în concursul "Blogger la concert" organizat de InConcert.ro şi Bettershop. Scrie şi tu despre cel mai tare concert la care ai fost!

Read more...

7. Us and Them

>> vineri, 26 iunie 2009

Ajuns in Landgraaf, atmosfera era aprope la fel de pustie. Gara din Landgraaf, desi e impropriu sa numesti gara un peron pe langa care trec 4 sine, era la cativa kilometri de Megaland, locul unde avea loc concertul. Am incercat sa gasesc pe harta orasului arena, dar nu era. Am gasit pe cineva pe care am intrebat cu ce autobuz pot ajunge, dar am fost informat ca nu exista asa ceva pe acolo. Landgraaf, de fapt ,nici nu era un oras. Era plin de case moderne, cu cate o bucatica de curte. Uitandu-ma pe harta, mi-am luat inima in dinti si am zis ca cel mai bine o iau pe soseaua principala decat sa o iau printre case, unde am o sansa clara sa ma ratacesc. Am mers spre un colt al orasului, de unde am luat-o pe langa autostrada, drum care, teoretic, ducea spre arena. Am uitat sa mentionez ca in tot timpul asta casele pareau cat se poate de pustii, nu am vazut nici macar un indiciu ca ar fi locuite, nu am vazut niciun om sau vreo masina care sa treaca pe strada pe langa mine. Eram doar eu si PDA-ul. Cand am ajuns la autostrada, au inceput sa mai treaca masini. Una la 10 minute.



La un moment dat am ajuns intr-un loc unde puteam sa continui sa merg pe autostrada, sau sa o iau pe un alt drum care pe harta parea foarte ok, dar din cate vedeam in partea aceea erau doar niste fabrici si sedii mari de firme. Nu aveam niciun fel de idee care era drumul “cel bun”. Am zis ca daca tot am ajuns pana aici, trebuie sa continui sa merg; nu aveam ce face altceva. Eram speriat, recunosc, si poate nu va dati seama de ce dar, credeti-ma, ca de acolo se vedea putin altfel situatia. Am luat-o printre fabrici. Un drum lung de mai bine de jumatate de ora, in care aveam in dreapta fabrici, in stanga sedii de firme, niciun om, nicio miscare, nimic altceva si un drum care parca nu se mai termina. Va jur ca dupa ce am iesit de acolo si am vazut o benzinarie, unde erau si oameni, vii, eram cel mai bucuros.




La cateva minute dupa ce am trecut de benzinarie, am vazut din nou un semn pe care scria Landgraaf, lucru care insemna ca nu am ajuns inapoi in Germania, sau ceva de genul. Bucuria adevarata a venit in momentul in care am vazut o pancarta care imi indica drumul spre Megaland. Parea deja prea simplu. In urmatoarele 20 minute am ajuns in fata unui gard, in fata caruia stateau asezati vreo 6-7 oameni. Eram acolo. Ajunsesem. Se facuse cam 2 jumate din cate imi amintesc. Inaintea mea ajunsesera cativa tineri ceva mai mari ca mine, pe la vreo 24 de ani care mi-au confirmat ca sunt in locul in care trebuie. Extaz.
M-am acomodat si eu pe acolo chiar in fata portii si am vorbit putin cu cei care deja ajunsesera. Am aflat ca un cuplu venise din Spania, un tip din Amsterdam, unul din Germania si unii erau din Franta. Am aparut si eu. Eram in echipa completa. Imi amintesc ca mi-au zis ca nu le venea sa creada cat de cald este. Tipul de pe last.fm ma “amenintase” ca o sa fie urat, ca la ei “nu exista sa nu ploua la fiecare 2 zile”. Eram prin zona de 2 zile si am avut parte numai de soare fierbinte si cer senin. Noroc cu mine, ca altfel tragea o ploaie la concert de nu se vedeau; he-he. Chiar ma gandeam la tipul de pe last.fm si de ce nu am stabilit sa ne intalnim. Nici nu stiam cum arata. Discutiile din fata portii incepusera sa se “aprinda”. Se discuta aprins de cate concerte Pink Floyd a vazut fiecare, unii dintre cei de acolo aveau vreo 50 de ani si ziceau ca au apucat sa ii vada in formula completa. A fost la un moment dat o “confruntare” de tatuaje cu Pink Floyd, care de care mai deosebite; embleme, The Wall, The Dark Side Of The Moon, High Hopes, Wish You Were Here…era nebunie cate tatuaje diferite am vazut si mai ales cat de reusite erau. Mainile robotice de pe Wish You Were Here aratau incredibil tatuate pe umarul unui tip. Dupa vreo jumatate de ora am vazut ca toata lumea de acolo avea biletele cumparate, cu holograma si ce mai au ele, ca la ticket point la noi si eu aveam doar acea foaie printata asa ca am zis ca cel mai bine sa intreb si la casa de bilete care e treaba, ca in cazul in care nu e valabil ce aveam eu, sa imi cumpar inca un bilet. Totul a fost in regula. Pe la ora 3 jumate am inceput sa auzim ultimele repetitii ale trupei : Shine On…, High Hopes, ceva de pe Wall. Eram atat de aproape.
Se apropia ora 5, lumea se cam inmultise pe la poarta si se astepta momentul in care portile urmau sa se deschida. Se pare ca din diverse cauze, acest lucru a trebuit sa intarzie din diferite probleme organizatorice care au fost explicate in olandeza, bineinteles, si traduse si mie in engleza de catre un tip de acolo. Avusesera niste probleme cu aparatele de bilete sau ceva de genul. In sfarsit pe la 5:40 ne-au dat drumul sa intram. Am fost printre primii 30 de oameni care au intrat in arena.




Cand am trecut de filtre si am ajuns efectiv in cadrul arenei, am intrat de pe laterala scenei, astfel incat am vazut scena in fata careia atarna suspendata de o ditamai macaraua, prisma. M-am grabit si eu sa prind loc in fata, cred. Nu stiam exact cum vreau sa stau, sau unde. Eram putin confuz, indecis. Puteam sa stau in primul rand la 5 metri de Roger Waters, dar am vazut ecranul din spate, ecranele laterale, prisma, asa ca am zis ca daca tot pot alege, voi alege un loc putin mai in spate, cum am si facut de altfel. Am stat undeva in randul 10, la cativa metri “in spatele” prismei, pentru a o putea vedea. Vazand totusi ca lumea nu se inghesuie atat de tare pentru locuri, am zis ca e momentul potrivit sa ma duc sa imi cumpar suveniruri. Nu aveau prea multe chestii asa ca m-am rezumat la 3 tricouri superbe din care doua le-am pastrat si unul l-am facut cadou. M-am intors in arena si am vazut ca foarte multa lume manca pentru ca avea de unde sa manance. Erau zeci de standuri cu mancare, bautura si cate si mai cate chestii. Nu eram obisnuit sa vad asa ceva. Ramasesem putin mirat. Acum stiu ca se intampla la fel si la noi la concerte, dar pana atunci la noi se gasea doar un stand de bautura la care se facea o coada infinita si o aglomeratie ca la paine. Ultimul concert mare la care mersesem era Deep Purple si cine a fost stie ca acolo a fost groaznic din punctul asta de vedere. Chiar in vara aceea, au aparut si la noi sub acelasi sistem, la Aftershock, la Metallica, la Maiden, unde lucrurile astea au fost organizate bine. Acolo, fiind in avanpremiera, mi se parea putin SF ce vad. Plus ca sistemul de vanzare era pe baza de jetoane, care se cumparau dela alt stand. Avand jetoanele, care costau 1 euro fiecare, puteai dupa aceea sa iti iei orice de la standurile de mancare si bautura, platind cu un anume numar de jetoane. Am pastrat unul, bineinteles, ca amintire.
Eram acolo deja, intrasem, totul era mai mult decat bine. Problema mea ramanea cum naiba ajung inapoi in Dusseldorf? Cu ultimul tren la 10 jumate, eram in cea mai proasta combinatie posibila. Asa ca, am inceput sa intreb oameni la intamplare daca sunt din zona, in dorinta de a gasi un loc unde sa dorm pana a 2-a zi dimineata. Unii mi-au raspuns ca “don’t speak English”, altii ca “no sorry, I’m from…far away” si tot asa. M-am asezat pana la urma la “locul meu” si l-am intrebat si pe tipul de langa mine, care era cu fiica lui, o tipa chiar simpatica. Tipul a fost foarte ok si chiar a vrut sa ma ajute. I-am explicat care e treaba cu Germania si cu ajunsul inapoi si a inteles. Spre surprinderea mea, a inceput sa dea telefoane pe la diverse locuri unde stia ca ar fi posibil sa gasesc cazare, dar nu prea a avut noroc. Am vorbit cu el si cu fiica lui pana la inceperea concertului. Pentru ei era a 3-a oara cand vedeau concertul si ziceau ca este ceva incredibil. Ii cred si eu din moment ce au venit pentru a 3-a oara. Erau dintr-o localitate la cativa kilometri de Landgraaf. Timpul parca nu trece asa greu in compania unor oameni de treaba cu care sa vorbesti.

Read more...
echoeofrock's Profile Page

  © Blogger templates Romantico by Ourblogtemplates.com 2008

Back to TOP