Totul, dar TOTUL, se intampla cu un motiv

M-am trezit dimineata, foarte buimac. Aseara am conversat cu o prietena-tena-tena pana la orele diminetii si eram cam obosit. De fapt m-a trezit mama la 7 fara 10, pentru ca se pare ca alarma ceasului de la 6 jumatate nu am auzit-o sau am ignorat-o perfect. Am mancat ceva, mi-am verificat ghetutele, darnic mosu’ ca intotdeuna. Am plecat la scoala, fara geanta, fara caiet – doar cu 2 foi de hartie, impachetate de 2 ori si puse in buzunar si cu un pix. Total de vara. Ar fi trebuit sa am azi ore de la 8 la 10 si de la 12 la 14. De la 12 la 14 nu aveam de gand sa ma duc, din simplul motiv ca aveam examen partial la acea materie si am ales sa nu invat pentru el, pentru ca asa fac in general si pentru ca chiar nu am avut chef. Asa ca, dupa ce am terminat seminarul de la 8 la 10, am hotarat sa merg cu Vlad, un prieten de la facultate, prin oras, in diverse scopuri. El voia sa isi cumpere ceva de imbracat si creioane de carbune, eu voiam sa merg la IKEA, Carturesti, sala Dalles – plimbare. Printre altele, ambii voiam sa ne interesam daca mai gasim bilete la Steve Vai la 70 lei, niciunul din noi nevrand sa dea 150 de lei, acestea fiind singurele biletele ramase de vanzare pe eventim, si, cum toate magazinele care vand bilete la concert erau din reteaua eventim, sansele sa existe undeva locuri, erau foarte mici. Revenind, pe la 10 fara 10, ne-am hotarat sa plecam, dar eu am mai stat cateva minute de vorba cu o colega, am mai mancat niste turta dulce si, una alta, au mai trecut cateva minute.

Am plecat de la facultate si ne-am dus la social, sa isi plateasca Vlad caminul, lucru pe care si el l-a recunoscut ca fiind optional pentru ca putea sa il faca in orice alta zi. Dupa aceea, el a trebuit sa mearga la un service Philips, sau ceva de genul, pe strada Fabrica de Glucoza. Am luat de langa facultate 182 doua statii, dupa aceea, am ratat tramvaiul 5 care ducea spre zona unde era service-ul, asa ca am mers o statie pe jos, prinzand urmatorul tramvai. Am ajuns la Hotel Caro, care de fapt e un complex destul de mare de casute, pensiuni si multe altele. Zona era destul de intunecata, case nu tocmai ingrijite, noroi, mizerie, strada fara trotuar. Avand in vedere ca acolo incepea strada Fabrica de Glucoza, numarul 15 ar fi trebuit sa fie prin apropiere. Problema este ca acolo, fiind multe fabrici, zone rezidentiale in constructie, sau doar locuri foarte mari folosite sub forma de groapa de gunoi, am mers foarte mult – cam 1 kilometru cred, poate chiar mai mult de atat si dupa lupte seculare, am gasit service-ul. Vlad si-a rezolvat problema, asa ca ne-am intors la bulevard (habar n-am ce bulevard era). Aveam in gand sa mergem acum in centru la Carturesti sau la sala Dalles. Eu am pozitionat total gresit acea zona in spatiu, asa ca am crezut ca suntem undeva pe langa Baneasa, pe langa sediul Skin, unde se repara echipamentele Nikon. Am hotarat ca suntem nu foarte departe de limia lui 330 cred, masina care trebuia sa ne duca la Romana. Pe la jumatatea drumului mi-am dat seama ca locatia in care suntem nu prea are legatura cu Baneasa, dar am ajuns prin zona Aurel Vlaicu; stiam asta pentru ca am vazut cladirea Oracle si imi aminteam sigur ca o colega de facultate sta prin zona. Intre timp, Vlad m-a convins sa renunt sa merg la IKEA, lucru cu care am fost de acord, nefiind o prioritate pentru mine. Am mers in continuare, am ajuns la metrou, pe care l-am si luat spre centru. Am hotarat ca cel mai bine ar fi sa coboram la Universitate, ca sa mergem sa isi ia si el creion. Urcati fiind, ne-am schimbat decizia si cand am ajuns in statie la Romana, chiar daca era aglomerat, metroul aproape ca ne-a asteptat sa ne hotaram si sa coboram, lucru care a durat cateva secunde bune, iesind din metrou exact in ultima clipa. Ne-a distrat situatia si am urcat ca sa mergem spre Carturesti.

In drum, chiar langa Carturesti, ne-am oprit la Germanos sa intrebam de bilete la Steve Vai. Exact cum am zis si eu, fiind toate magazinele in aceeasi retea, aveau disponibile tot numai bilete la 150 de lei. Nicio problema; eu deja imi cam luasem gandul sa merg, desi mi-ar fi placut totusi destul de mult. Eram putin indecis daca merita sa dau totusi 150 lei. Vlad oricum nu avea de gand. Am intrat in Carturesti si am inceput sa ne plimbam la parter; am aruncat ochii pe diverse carti, ne-am uitat ceva timp pe la CD-uri si box-set-uri. L-am lasat pe Vlad in camera aceea cu multe carti de arta, si m-am dus la bilete, fara prea mari sperante. Am zis ca totusi merita sa intreb. Nu pierd nimic. Raspunsul a fost surprinzator, si anume ca au bilete si la 40 si la 70 si la 150 de lei. Exceptional!! Culmea, aveau ultimele doua bilete la loja, adica exact unde voiam eu sa stau, fiind cea mai buna pozitie. Am cumparat bilete si, deodata, ziua parea mult mai buna. Am continuat sa ne plimbam pe acolo, am urcat la etaj de unde si-a luat Vlad un ceai si ulterior si in mansarda unde am cam pierdut timpul uitandu-ne pe la toate cadourile, cartile si ciocolatele pe care le aveau. Vlad a pus ochii pe un vin din 2001, eu pe niste carti si DVD-uri. Destul de clasic. Am coborat, cu gandul de a pleca spre Dalles. A mai durat ceva timp pana a platit el ceaiul, timp in care eu m-am uitat prin ceainarie la alte cadouri, fiind putin dezamagit ca ceainaria este inchisa. A termina si Vlad de platit asa ca am plecat.

Chiar la intrarea in Carturesti, erau niste baieti care lipeau pe acolo postere cu Steve Vai. Eu fiind cersetorul sef la postere si vazand mai ales ca sunt noi-noute, i-am rugat pe baieti sa imi dea si mie unul daca se poate, urmand ca si Vlad sa faca acelasi lucru. Au fost foarte draguti si nici macar nu ne-au cerut bani pe ele, avand destule in plus. Am iesit din Carturesti, am coborat treptele cu posterele inca desfacute, urmand ca Vlad sa le ruleze. Eu eram cu o treapta mai sus decat el, uitandu-ma spre cinema Patria, Vlad fiind exact in fata mea, adica exact cu spatele la cinema Patria, realizand procesul de rulare a posterelor, la care era foarte concentrat. Eu, am ridicat ochii peste umarul lui, si in urmatoarea optime de secunda m-am blocat, neputand sa zic absolut nimic pentru urmatoarele 3 secunde. Exact in momentul in care am ridicat ochii, STEVE VAI tocmai traversase strada de la cinema Patria si venea fix spre mine. In prima secunda nu mi-a venit sa cred asa ca l-am studiat extrem de bine. Dar era indiscutabil. Nu ai cum sa il confuzi pe Steve Vai cu nimeni. Este clar unic. EL ERA. Vlad...era ocupat. Am vrut sa ii zic ceva dar pur si simplu nu imi venea sa cred cine vine spre mine, asa ca un am putut. M-am uitat la Steve, i-am zambit si mi-a zambit si el. (HAHAHAHAHAHA). Dupa ce a trecut de mine, am capatat ceva glas si i-am zis si lui Vlad ca tocmai a trecut pe langa noi Steve Vai. El a zis foarte mirat : CE!?!?!, dupa care s-a uitat el peste umarul meu si l-a vazut de la spate si si-a dat si el seama ca...la naiba el era!!! A intrat in ceainaria de sub Carturesti, deci, era clar ca nu avea unde sa se ascunda. Am luat un pix si am zis ca ma duc sa ii cer autograf. Nu am reusit asta, pentru ca el era deja cu vreo 10 secunde inaintea mea, si era asteptat jos de ceva timp, avand loc conferinta de presa. Am coborat amandoi si spre marea noastra bucurie, nu era in niciun fel restrictionata participarea la conferinta. Un lucru extraordinar!!! Asa ca am luat un loc in spatiu si l-am ascultat timp de mai bine de jumatate de ora, pe Steve Vai, vorbind despre o multime de chestii legate si nu neaparat legate de muzica. In mare parte, primele intrebari au fost legate de muzica si albumele lui si concertul care o sa aiba loc, dar ulterior, se pare ca el avea chef de vorba foarte mult si, la intrebari legate de mesajele si felul cum compune muzica a dat niste raspunsuri extraordinare in care a intrat in detaliu in subiecte de genul religie, filosofie, istoria muzicii, univers chiar. A fost incredibil. Am ramas foarte foarte uimit de deschiderea lui, de felul in care vorbea, de cum lega tot ce spunea, de spontaneitatea lui, de micile lui glume, de modestia lui, de tot. Se vede ca este intr-adevar o personalitate deosebita cu care poti vorbi despre orice. Omul creste albine in jurul casei, a studiat muzica traditionala din nu stiu cate popoare, pentru a cauta inspiratie, a vorbit despre dorinta de a realiza ceva, despre pasiunea de a o face, despre vointa si puterea de a realiza orice, si totul fara a folosi un aer de superioritate, chiar daca este probabil undeva in top 5 al celor mai buni chitaristi in viata, chiar daca este cu adevarat printre legendele vii ale muzicii. Dupa conferinta de presa, el avea planificate 5 interviuri si tipa care era cu el a zis ca nu da autografe. El a ignorat complet ce a zis tipa, a scos markerul din buzunar si a inceput sa semneze, sa faca poze cu toata lumea si sa fie in continuare o companie foarte placuta. L-am salutat si eu si am luat autograf pe posterul tocmai obtinut de sus.

De ce am povestit atat de mult, pana sa ajung la punctul in care l-am vazut si cunoscut pe Steve Vai? Gandeste-te la TOT ce s-a intamplat inainte de momentul in care eram in fata la Carturesti si l-am vazut pe Steve. Oricare dintre momentele anterioare, orice as fi facut diferit, orice secunda pe care as fi petrecut-o in plus sau in minus undeva, nu ar fi dus la acelasi rezultat final si anume cel care mi-a facut ziua, saptamana, luna si poate chiar mai mult!!!

Astazi, 6 decembrie, l-am cunoscut pe Steve Vai.

Read more...

9. Pasiune

Acesta este un top 10 al celor mai bune conferinte pe care le-am vazut pe TED. Mai multe detalii aici.


Scott McCloud este un artist grafic, desenator de comicuri, american contemporan. El este cunoscut ca fiind un teoretician care a analizat structura si caracteristicile generale ale comicurilor si semnificatiile acestora.

Eu cred ca m-am apucat sa citesc comicuri de cand am inceput sa stiu sa citesc si am inceput sa citesc si am inceput sa citesc de cand eram destul de mic. Imi amintesc ca dupa ce am trecut de faza cu cartile de colorat, am trecut la cartile deja colorate, adica la comicuri. Primele comicuri care imi amintesc ca le-am avut, au fost Mickey Mouse. Din cate imi amintesc, in fiecare numar erau 3 episoade ca sa zic asa. In general era unul cu Donald, unul putea sa fie cu Goofy mi se pare si unul bineinteles cu Mickey. Imi placeau extraordinar de mult. Mi se pare ca aparea in fiecare saptamana cate un numar si in general le aveam cam pe toate.

Alte comicuri pe care le citeam, am impresia chiar inainte sa apara sau sa descopar Mickey Mouse, erau Pif. Pif et Hercule a fost unul din primele desene animate care au fost date pe TVR cand eram mic din cate imi amintesc si la un moment dat dupa ce au aparut desenele, a aparut si revista Pif. Stiu ca cele mai multe numere daca nu chiar toate, aveau cadou o jucarie, ceea ce era incredibil. Mult timp cand eram mic, nu se gaseau jucarii asa la orice colt de strada si mai ales nu se gaseau jucarii de calitate. Printre jucariile cadou, imi amintesc ca au fost la un moment dat bile din alea de gelatina care le aruncai pe geam si se „spargeau imprastiat” si dupa aia alunecau. Hehe – foarte distractiv – numai cand imi amintesc imi vine sa rad. Stiu ca era cu adevarat o problema daca ratam geamul si nimeream in perete. Petru ca de pe perete nu prea mai aluneca. Se lipea si se scotea destul de greu, plus ca ramanea o pata pe perete, dar si mai grav, se strica bila. Alta jucarie care mi-a ramas in minte, si am pastrat-o mult timp, a fost o mustata de Asterix. Ce desene incredibile erau Asterix si Obelix. Am pe caseta video si acum 2 filme cu ei – o sa vorbesc despre asta mai pe larg cu alta ocazie. Mustata se prindea ca un cleste de nas si era extraordinar de haioasa. Am sa fiu sincer si am sa recunosc sa nu mai stiu ce desene erau exact prin revista, dar sunt destul de sigur ca era tot sub format de comic book. Daca imi amintesc bine, revista avea si diverse jocuri in ea, dar nu mai stiu sigur.

Una din cele mai frumoase amintiri, legata de comicuri in mod indirect, porneste de la faptul ca, inainte sa merg la scoala si dupa ce m-am dus la scoala inca ceva timp, ceva ani am tot frecventat cu regularitate Palatul Copiilor, unde am invatat probabil cele mai frumoasa lururi din viata. Printre altele, am facut un curs de desen cu, urma sa aflu mai tarziu, unul din cei mai mari artisti grafici din Romania, Anghel Sorin. Un om foarte deosebit, cu care m-am distrat extraordinar de bine, chiar daca eu aveam atunci ceva in jur de 7 ani, si el avea probabil pe la 30. Stia foarte bine cum sa vorbeasca si cum sa se poarte cu copiii, pentru ca el la randul lui era un copil mai mare; era o relaxare incredibila, intr-o atmosfera de lucru senzationala. Nu avea prea multe reguli si nu ne impunea ce sa facem. Ne lasa in mare parte liberi sa desenam ce vrem dar ne sustinea si ne ajuta pe toti sa ne dezvoltam cat mai mult imaginatia si sa desenam ce simtim, indiferent de modul in care o faceam. La un moment dat stiu ca m-a lasat sa ma joc putin si cu niste materiale cu care trebuia sa faca niste masti pentru un spectacol. Incredibil !! La un moment dat, am fost cu el si am vazut colectia lui senzationala de desene, printre care si cateva bucati din diverse comicuri pe care el le facea in totalitate. Am ramas profund impresionat de ele. Am si acum de la el o copie dintr-un fragment desenat de el. Am citit pe un site mi se pare, ca a facut comicuri si pentru Franta, dar nu stiu prea multe. Sorin, pentru ca asa ii ziceam, a fost una din cele mai deosebite persoane din copilaria mea, la care am tinut foarte mult, alaturi de alti profesori extraordinari cu care am facut cursuri la Palatul Copiilor.

Mai tarziu, cand eram deja pe la scoala cred, in generala am primit de la niste rude sau prieteni de familie, 2 numere din Garfield in engleza. Tot in formatul clasic de comic book, revista avea mi se pare 2 episoade lungi si cateva pagini mi se pare cu episoade scurte, adica de 3 cadre, exact cum sunt si acum cele care apar zilnic pe site-ul Garfield pe care inca il frecventez. Stiu ca le-am citit cu adevarat si am inteles glumele cativa ani mai tarziu, cand am mai crescut.

Cele mai recente interactiuni cu comicurile au fost dupa ce am vazut filmul Sin City. Am fost vrajit de film si de...totul din el, incat m-am documentat si am aflat ca e facut dupa comicurile lui Frank Miller - o colectie de 7 romane grafice, din care am 4 din ele, 2 cumparate de la un magazin de comicuri din Germania, cand am fost la Roger Waters, si 2 din ele aduse de o prietena care a trecut prin Franta si a zis ca a vazut un magazin de comicuri si m-a intrebat ce vreau sa imi aduca – asa ca m-a surprins placut gasind si cumparandu-mi inca 2 numere. O placere extraordinara sa le citesti datorita graficii de o calitate superioara. Putin mai tarziu, am descoperit si Watchmen, tot prin intermediul filmului; roman alcatuit din 12 reviste, adica 12 capitole. Watchmen a intrat din cate stiu in topul 100 al revistei Time al celor mai bune romane scrise vreodata, si asta pe buna dreptate. Diferentele grafice dintre Sin City si Watchmen sunt radicale dar ambele imi plac foarte mult.

Era sa uit – acum 2 ani mi se pare, au aparut la noi, in limba romana, 2 volume Wolverine, de la Marvel. Le am si pe acelea si din nou mi-au placut foarte mult. Am crezut initial ca nu o sa le agreez din cauza faptului ca sunt in romana si asta mi s-a parut ca strica totul (din acelasi motiv pentru care nu imi plac desenele de pe Cartoon Network dublate – voi vorbi despre asta alta data); dar nu a fost asa – dupa primele 10 pagini, eram deja atat de mult in atmosfera incat nici nu am mai simtit ca sunt in romana. Marvel stiu sa faca treaba si chiar una foarte foarte buna – asta si pentru ca au o multime de personaje extraordinare.

Inchei si te las sa urmaresti conferinta lui Scott McCloud, in care o sa intelegi zic eu mai multe despre comicuri in general, trecand prin teoria modului lor de realizare. Unul din cele mai importante lucruri pe care le-am retinut de la el, au fost 4 principii pe care le-a enuntat referitor la cum putem sa vedem viitorul si sa facem ceva nou, original, remarcabil, chiar daca nu este ceva concret, palpabil la momentul acela.
Aceste principii sunt :
1. Invata de la toata lumea
2. Nu te lua dupa nimeni
3. Remarca modelele
4. Munceste ca naiba
Sper ca le-am tradus cat mai bine. O sa intelegi mai bine cand o sa le vezi in cadrul conferitei. In orice caz, mi se par 4 principii foarte bune de urmat, dupa care ne putem ghida orice vom face pe viitor, astfel incat sa facem o diferenta.

Read more...

10. Magie

Acesta este un top 10 al celor mai bune conferinte pe care le-am vazut pe TED. Mai multe detalii aici.


Cred ca ai auzit deja de David Blaine. Gasesti pe Youtube o groaza de filmari cu magiile lui, cu toate scamatoriile pe care le face. E un tip chiar bun la asta, chiar daca atunci cand vorbeste aproape ca ti se pare ca ori e foarte drogat ori nu mai are mult de trait. Daca iti vine sa crezi sau nu, mie initial nu prea mi-a venit, a avut ceva cu adevarat extraordinar de povestit incat a fost invitat la TED. Mai exact, a fost invitat la TEDMED, o ramura TED, axata pe discutii medicale sau legate de sanatate in orice fel.

De cand eram mic, am fost intotdeauna foarte fascinat de magie si orice semana cu asa ceva. Bineinteles ca, fiind mic, eram cu atat mai mult uimit de toate lucrurile pe care le vedeam la televizor in materie de magie. Probabil primul pe care l-am vazut si l-am apreciat foarte tare a fost David Copperfield. Cand la televizor era David Copperfield, timpul se oprea si toata lumea se uita la televizor. Ceea ce facea atunci imi placea la nebunie – eram total fascinat. Imi amintesc cum au aratat ca a facut un avion sa dispara. Stiu ca la un moment dat a facut Statuia Liberatii sa dispara. Era un iluzionist extraordinar. Dupa cativa ani de David Copperfield, nu am mai vazut foarte mult timp nimic legat de magie, sau am vazut diverse materiale nu foarte impresionante. Mai tarziu, cand eram prin generala, stiu ca a fost la televizor un serial cu un magician mascat care explica toate secretele magicienilor. A aratat foarte multe magii destul de mari care la televizor aratau impresionant si dupa aceea le explica exact cum se realizeaza si care e secretul lor. De aceea si era magicianul mascat – pentru ca era primul care divulga toate secretele. Cu toate astea, in ultimul episod si-a dat jos masca si a explicat de ce a facut ce a facut. Dupa magicianul mascat, a urmat din nou o perioada destul de lunga de liniste in materie de magie.
Acum cativa ani, baietii au revenit in forta. David Blaine, Chris Angel sunt doar cateva nume care imi vin acum in minte. Magie de strada. Asta au adus nou. Gata cu scenele, gata cu spectacolele pregatite dinainte. Oamenii umblau pe strada cu un cameraman si faceau o groaza de prostii direct pe strada, in fata oamenilor. Sincer m-au impresionat la fel de tare cum m-a impresionat David Copperfield cand eram mic. Incepusem sa inteleg ca totusi in spatele magiilor sta o smecherie, ceva aranjat, dar cand i-am vazut pe noii magicieni ca nu mai vin cu temele facute de acasa si improvizau aparent in totalitate, punandu-si toate talentele in valoare, am fost din nou uimit de puterea magiei. Imi amintesc ca unul din lucrurile pe care se insista cand erau show-urile lor, era ca scria pe ecran ca este filmarea neintrerupta ca na, sa nu zici ca a avut timp intr-o secunda cand au schimbat camerele la post-editare sa faca vreo smecherie in magie. Oricum ar fi, oamenii se descurcau foarte bine si dadeau chiar bine la televizor. Ce a facut David Blaine cu adevarat deosebit, cel putin ce eu nu mai vazusem pana atunci, a fost sa faca experimente care sa duca pana la limita rezistenta umana. A fost ingropat de viu timp de o saptamana avand doar apa, s-a inchis intr-un bloc de gheata, intr-o cutie atarnat in mijlocul orasului si alte experimente umane de enduranta de acest gen. Toate acestea au fost foarte palpitante si aparent chiar reale pentru ca aveau loc in public, in mijlocul oraselor, parcurilor, unde putea oricine sa vina sa il vada la orice ora; adica, pe scurt, nu se ducea seara cand pleca lumea „sa bage” o friptura cu piure. Omul chiar se pregatea foarte serios pentru chestiile astea.
Indeajuns de serios incat a fost la TEDMED si a explicat in detaliu ce fel de pregatire necesita realizarea unui „show” de-al lui, daca pot sa ii zic asa. Astfel a povestit, facand o trecere scurta prin cariera lui, cum a reusit sa isi tina respiratia pentru 17 minute, batand recordul mondial. A fost ceva total neasteptat. Chiar credeam ca in spatele trucurilor sale exista o explicatie stiintifica, nu o munca de luni de zile si incercari esuate.

Magia e un mare secret ascuns si bine pastrat. Orice numar de magie e impresionant si incredibil pana ii afli secretul. Dupa aceea devine banal, simplu si invechit. Chiar dupa ce am aflat secretul unui numar al lui David Blaine, care ce-i adevarat a fost mai mult decat un truc de carti, am ramas in continuare impresionat, chiar mai impresionat decat eram inainte.

Read more...

Scurta introducere

S-a facut mai bine de un an de cand nu am mai scris. Am vrut, am incercat, dar parca nimic nu era indeajuns de bun si ce era bun era insuficient si pur si simplu nu am mai apucat si nici nu am avut ambitia sa o fac. Am vrut sa fac un experiment timp de mai multe luni de zile, experiment care in mare parte a esuat; am incercat sa am lunar cate un post scris de cate un prieten, post care sa includa o serie de subiecte; am primit multe promisiuni si atat; in afara de Anca, careia ii multumesc pentru articol, dar nimeni altcineva.

M-am gandit sa diversific putin articolele si sa scriu ceva mai des decat o data pe luna sau chiar mai rar de atat. Voi pastra in mare parte forma articolelor di voi ramane axat in general numai pe ce ma intereseaza in mod deosebit, cu toate ca e posibil sa apara si divagatii de la subiectele de interes major.

Pentru inceput vreau sa te provoc la TED.
TED este initiativa lui Chris Anderson de a aduna la un loc cele mai luminate minti ale lumii din domeniul tehnologiei, culturii, ecologiei, divertismenului si nu numai, pentru a tine discursuri sau a vorbi despre activitatea lor in maxim 17 minute. In 17 minute sau chiar mai putin, cei mai multi isi expun experientele de viata, vorbesc despre cum au ajuns unde sunt, ce au trebuit sa faca pentru asta, cum au reusit sa realizeze ceva extraordinar sau pur si simplu vorbesc despre ceea ce considera ei incredibil, chiar daca nu au un subiect clar pe care il trateaza.

In timp, aceasta initiativa a devenit cunoscuta la nivel mondial, prin aparitia site-ului TED pe care sunt postate o multitudine de conferinte deschise inregistrate de-a lungul timpului. Aceste eveniment a ajuns atat de apreciat incat acum exista TEDx, adica evenimente TED independente, care au loc peste tot in jurul lumii. Astfel, Chris Anderson nu mai trebuie sa ii aduca pe toti in State, de unde a inceput TED, ci pot sa isi expuna ideile geniale de oriunde sunt ei. De asemenea, a aparut si posibilitatea de a transcrie si a traduce aceste conferinte in orice limba de pe glob; astfel armate intregi de oameni au inceput sa faca acest lucru in limba lor, indiferent ca au transcris si tradus nenumarate conferinte sau doar cea care le-a placut cel mai mult, exact cum este propus si pe site, in momentul in care vrei sa te inscrii ca traducator. Procedeul este foarte simplu, odata ce conferinta a fost transcrisa de cineva, toata operatiunea realizandu-se pe un site care este in colaborare cu TED.

Am descoperit acest site acum cred ca vreo 2 ani, 2 ani si ceva poate. Cam asa da. Iti voi spune ceva mai tarziu mai in detaliu cum exact, intr-un post viitor. Pe scurt, ce s-a intamplat dupa ce l-am descoperit este usor de inchipuit – am devenit pentru 3 zile cred, aproape dependent de aceste conferinte total incredibile – sentiment pe care sper sa il aveti si voi dupa ce veti vedea cateva din conferintele pe care le voi propune. Este de departe unul din cele mai placute si educative moduri de a sta in fata PC-ului pe net si a vedea un filmulet. Aproape ca te simti mai destept dupa aceea. Eu cel putin stiu ca am invatat destul de multe chestii de la oamenii incredibili pe care i-am vazut. Recunosc ca am vazut o felie destul de mica din ceea ce este propus pe site, din simplul motiv ca destul de multe conferinte sunt pe teme ecologiste, lucru pe care il apreciez dar care nu ma incanta foarte tare. Din fericire sunt destule pe teme de tehnologie si inovatie care imi plac foart mult si de asemenea sunt cateva care expun povesti de viata care aproape ca m-au facut sa imi schimb modul de gandire. Vei vedea in urmatoarele zile, saptamani, la ce ma refer.
Ceea ce voi face pentru inceput, va fi sa postez la intervale cat de scurte de timp posibil, (as vrea zilnic, dar nu vreau sa promit ceva ce stiu ca este posibil sa nu realizez) un TOP 10 al conferintelor mele preferate. Nu mi-a fost usor sa il fac, avand in vedere ca am avut 24 de conferinte „calificate” pentru acest top.
Cele care nu au ajuns in top si nu numai acelea, le voi posta ulterior intr-un TOP 10 Stiinta si Tehnologie si altele le voi propune pur si simplu pentru vizionare. Topurile sunt realizate la un nivel total de subiectivitate. Este posibil sa existe alte conferinte care sa imi placa chiar mie mult mai mult, dar pe care nu am apucat sa le vad. Voi scrie despre ele exact ce consider, cum consider si poate nu voi da intotdeauna explicatii suficiente sau satisfacatoare de ce o conferinta e pe un loc superior alteia. Sunt asa, pentru ca asa mi-au placut mie. Bineinteles esti liber sa apreciezi sau sa critici felul in care le-am ierarhizat eu.
Astept cu mare drag comentariile si parerile tale despre conferinte, despre subiectele tratate sau despre cei care le sustin.

Maine voi incepe cu locul 10 din topul conferintelor mele preferate.
Sa fie TED !



Si a fost ROCK...:))

Read more...

Flashback 2009 : Sighisoara Blues Festival

Primul mare eveniment major la care am reusit sa merg pe 2009 a fost Sighisoara Blues Festival. Mi-am dorit foarte mult sa ajung la el, pentru ca stiam de el probabil de cativa ani, dar niciodata nu imi prea propusesem sa ajung la el cu adevarat. In principal asta pentru ca in primele editii, o parte din trupe erau trupe pe care le stiam si la care mergeam des la concerte in Big Mamou. Plus ca nu stiu daca stateam asa bine cu banii pentru a face asa o excursie de 3 zile in Sighisoara, despre care, prin 2007, nici nu stiam prea bine unde se afla pe harta. Cu toate astea, in vara-toamna lui 2008, m-am cam lamurit cat de mult imi place blues-ul, dupa cateva zeci de concerte prin Big Mamou, asa ca m-am hotarat foarte serios ca e momentul sa merg la Sighisoara sa vad si mai mult blues, cantat de sase trupe straine, trupe despre care nici macar nu auzisem pana in momentul acela, lucru irelevant in mare parte. Eram deja foarte deschis la chestii noi. M-am dus la Sighisoara foarte increzator ca va fi un spectacol bun si ca ma voi distra pe masura. Imi amintesc ca am fost foarte bucuros cand s-au anuntat datele pe care o sa fie festivalul, pentru ca, in anul anterior cand ma batuse destul de vag gandul sa merg, nu as fi putut sa o fac, festivalul fiind pe 13-14-15 februarie, care intamplator erau si ultimele zile din sesiunea de iarna. Anul acesta au fost puse perfect in saptamana de dupa sesiune, adica 19-21 februarie, avand in vedere ca sesiunea s-a terminat tot pe 15.

Eram total nerabdator sa ajung acolo. Planuisem sa nu ratez evenimentul cu luni de zile inainte, adica de cand fusese anuntat, in noiembrie. Nu ma prea interesa cu cine si cum o sa fac sa ajung acolo, stiu doar ca trebuia. Pana la urma am gasit 2 prieteni cu care am impartit cheltuielile de cazare, ceea ce a fost foarte convenabil. In prima zi, dupa ce ne-am cazat – stateam la un hotel in afara cetatii, la vreo 15 minute de mers pe jos – a trebuit sa urcam in cetate, la hotel Sighisoara pentru a rezolva o mica problema cu biletele de concert. Fiind in cetate, am decis sa ne mai plimbam pe acolo, desi era destul de trista atmosfera, nefiind mai nimeni pe strazi si incepuse sa ninga lin (ceea ce era insa ok). Aveam ceva ore la dispozitie pana sa trebuiasca sa ajungem la sala de concert, sala Mihai Eminescu, despre care nu aveam nicio idee pe unde e, asa ca am intrat in casa cu cerb – e o casa din inima cetatii care are pe colt iesit un cap de cerb – vazand ca acolo este o expozitie. Am fost primiti cu multa caldura, de proprietara casei care ne-a facut un tur gratuit si o scurta istorie a locului, si prezentandu-ne tablourile din expozitie, tablouri pictate de sotul ei. Ne-a aratat si cateva fresce ramase de pe pereti, care aveau cateva sute bune de ani – vreo 6 daca imi amintesc eu bine – si ne-a dus chiar intr-o camera care nu era deschisa publicului, plina de astfel de desene – foarte foarte impresionant – aveam in jurul meu pe pereti scrisa istorie. Ne zicea ca ar dura foarte mult si ar costa foarte multi bani ca toate acelea sa fie restaurate, lucru care nu si-l permite. Ne-a recomandat de asemenea sa mergem la cateva case mai in jos, unde putem vedea tot pe o fresca, singurul portret existent cunoscut cu Vlad Tepes pastrat pana in ziua de astazi. Bineinteles ca nu am ezitat si fiindu-ne si foame, am fost in acea casa – de fapt un restaurant. Dupa ce am mancat – se facuse ora potrivita sa mergem spre sala Mihai Eminescu, care s-a lasat greu de gasit, chiar daca ni s-a explicat de catre trei surse diferite unde este.

Spectacolul a fost unul foarte bun – Sase trupe straine fiecare din ele avand un mesaj total diferit de transmis, dintr-o generatie diferita a blues-ului. Prima seara a fost deschisa de Sonny & his Wild Cows, trupa din Ungaria, de rockabilly si rhythm and blues. Trupa il are ca lider pe Long Tall Sonny, care este vocalul si chitaristul trupei. O trupa foarte energica, foarte mult in spiritul anilor `50, de la modul cum aratau, la hainele pe care le purtau, la microfonul old school, la contrabasul care se vedea ca are o istorie mai lunga decat a mea, la numele si sigla trupei, si bineinteles la muzica specifica anilor `50. Trupa reusea cu foarte mare succes sa te introduca si sa te mentina in spiritul acelor vremuri trecute de mai bine de jumatate de secol. Toate astea ma duceau cu gandul la atmosfera din Back to the Future. A doua trupa care a cantat in prima seara a fost condusa de chitaristul american Lil Dave Thompson. Lil Dave a cantat alaturi de Mike Nuno la bass, un basist foarte bun care nu era la prima participare la Sighisoara si de Liviu Pop la tobe, tobar roman care isi petrece cateva luni din an in tara, avand niste concerte extraordinare, si restul in Statele Unite, unde canta blues, jazz, fusion alaturi de nume mari – chiar am gasit pe youtube recent niste inregistrari cu el din baruri din State. De aceea se pare, a fost invitat sa cante alaturi de 2 mari chitaristi americani la editia aceasta a Sighisoara Blues Festival. Prestatia lui Lil Dave a fost una buna – blues electric dar fara prea multe improvizatii sau specatacol. Dupa concert, urma sa se cante in continuare, la jam session, care se desfasura in pivnita hotelului Sighisoara, de sus din cetate; aparent toti artistii erau cazati acolo. Pivnita nu era asa cum mi-as fi dorit eu sa fie din cauza spatiului foarte stramt si a faptului ca in momentul in care am ajuns acolo dupa concert, locul era deja destul de plin (la mese ma refer – in picioare oricum nu mai aveai fizic unde sa stai). Totusi, am gasit o masa si am asteptat mai bine de o ora sa inceapa jam sessionul care s-a lasat asteptat atat de mult incat nu am mai avut rabadare si am plecat – probabil a avut loc, dar nu am auzit nicio impresie extraordinara a doua zi despre el.

Dimineata celei de-a doua zile ne-a adus o surpriza – un strat serios de zapada se asezase pe timpul noptii si nu dadea semne ca se va opri din nins prea curand. Am decis impreuna cu prietenii mei, ca ar fi cel mai bine sa stam in camera pana dupa pranz apoi sa ne plimbam prin oras, sa mancam si apoi sa mergem la concert, ceea ce am si facut. Astfel, am descoperit si locatia mea preferata din Sighisoara si anume Casa Cositorarului. Situata sus in cetate, langa unul din turnurile care inconjurau cetatea - Turnul Cositorarului, locatia era una foarte primitoare, amenajata cu extraordinar de mult bun gust – total atemporal secolului XXI. Podeaua era acoperita cu un parchet mult mai batran ca mine, ale carui scartaituri se auzeau la fiecare pas; mesele si scaunele erau cele mai multe din fier forjat, insa la unele mese se gaseau canapele si fotolii foarte comfortabile. La etaj, la care am urcat abia a doua zi, era cel putin la fel de incitant, etajul fiind de fapt mansarda casei. Sus era ceva mai intim, nefiind la fel de luminat cum era jos. Totul era decorat impecabil. Eu cel putin m-am simtit foarte bine. Nu este un restaurant, este un pub – neavand mancare cu exceptia micului dejun, pe care nu l-am incercat de data aceasta, ci abia in vara, cand am fost festivalul medieval. Ce am incercat a fost ciocolata calda, care pentru mine a devenit din acel moment un standard. A fost si ramane in continuare, cea mai buna ciocolata calda pe care am baut-o vreodata. Nu este ceva ce poate fi descris, este ceva ce fiecare dintre voi trebuie sa mearga acolo si sa guste. Dupa doua ciocolati calde si dorinta de a o bea pe a treia, am reusit totusi sa ne facem curaj si sa plecam de acolo, fiind siguri ca vom reveni inainte de plecare.

A doua zi de concert a fost deschisa de Rag Mama Rag, o trupa care canta cel mai vechi blues posibil. Trupa a prezentat originile pure ale acestui gen de muzica magnific si l-a reprezentat pe scena in acea forma – adica au folosit ca instrumente un spalator de rufe din fier, asa cum foloseau bunicii nostri (si de fapt inca mai folosesc ) la care se “canta” cu degetare, diverse instrumente de suflat care pe care mai dubiose si pe langa toate astea, o chitara acustica. A fost ca un prim capitol din istoria blues-ului, numit “scurt istoric”. Cea de-a doua trupa a serii, a fost cea condusa de chitaristul John Primer – un old timer, cu o gasca de instrumentisti pe masura valorii lui. A fost o reprezentatie excelenta, cantand mai bine de 2 ore piese de pe albumele sale. Imi amintesc foarte bine pe tobarul lui. Il vazusem – de fapt ii vazusem toata trupa, inclusiv pe el cu o seara inainte la jam sessions, in pivnita din seara precedenta – un tip de inaltime medie, deeestul de gras si cu o mustata imensa care parca ii acoperea tot ce era de la nas in jos. Nu aveai cum sa nu il remarci – pentru ca de sub acea mustata, din buzele lui groase, iesea victorioasa o pipa de toata frumusetea, pe care a avut-o chiar si pe scena in timpul concertului. Prima impresie a fost ca e destul de batran si parca nu iti venea sa crezi ca o sa tina pasul dar m-am inselat amarnic – a “batut” bine de tot. Surpriza celei de-a doua seri a venit in sfarsitul concertului, cand Lil Dave Thompson si Lucky Peterson, capul de afis al festivalului, au urcat pe scena pentru a face un mini jam de vreo 10 minute, care a ridicat sala in picioare. Avand in vedere ce s-a intamplat sau nu la jam session-ul de la hotel in prima seara, nu m-am dus deloc in a doua, afland ulterior ca s-a cantat pana pe la 8 dimineata pana la epuizare.

In ultima zi pe care urma sa o petrecem in Sighisoara, toti eram destul de lenesi/obositi. Cred ca doar ne pastram toate fortele pentru ce urma sa ne pregateasca ultima seara de concert. Am plecat din camera destul de tarziu si am fost sa ne plimbam pe sus, la biserica de pe deal, unde se afla si cimitirul gotic, deschis si atunci. Am vizitat biserica, indrumati de un ghid care ne-a dat foarte multe informatii despre istoria bisericii, cat si despre istoria orasului – lucruri fascinante. A povestit cate ceva si despre incredibila retea de tuneluri care se afla sub oras, tuneluri construite cu sute de ani in urma, mare parte din ele fiind inaccesibile in prezent. Dupa aceea am coborat in cetate, si am hotarat ca merita sa mergem inca o data la Casa Cositorarului, care de data aceasta era plina la parter – fiind nevoiti sa stam la etaj – unde era cu atat mai comfortabil, stand pe canapea, aproape intinsi. Am ramas pe acolo ceva ore, indeajuns incat sa se lase noaptea afara in timp ce noi ne beam linistiti ciocolatile calde si ne adunam puterile pentru concertul care urma sa incheie magnificul festival.

Ultima seara a fost intr-adevar speciala. In afara faptului ca sala a fost plina pana la refuz, ceea ce in primele 2 seri nu s-a intamplat din pacate, si spectacolul a fost senzational. Seara a inceput cu vreo jumatate de ora mai devreme decat era programat, cu o trupa de copii din Romania – si cand zic copii ma refer ca varstele plecau de la 8 la ani – care au cantat 3 sau 4 piese mi se pare, in care a fost integrat si un solo de baterie destul de bun, avand in vedere ca era facut de un pusti de 8 ani si 1 m inaltime. Au fost surpriza serii, o surpriza placuta, avand o prestatie buna care cred ca le-a impresionat putin chiar si pe trupele straine invitate. In continuarea lor, a inceput show-ul programat pentru ultima seara. A urcat mai intai superba Ana Popovic, care timp de aproape 2 ore a cantat alaturi de trupa ei, blues rock de inalta calitate. Basistul ei a fost un tip plin de energie, care a facut spectacol pe scena – chiar daca unii au zis ca nu a fost adecvat unui show de blues rock; eu zic ca a fost ok. Si-a aratat talentul si pe parcursul noptii, la jam session unde timp de ore bune, nu a dat jos bass-ul de la gat, fiind printre ultimii care a plecat. Seara si festivalul au fost incheiate de Lucky Peterson, care aparuse pe scena, alaturi de John Primer in seara precedenta si am auzit ca a facut un mare spectacol seara dinainte la jam session. Lucky Peterson a cantat un blues extraordinar de puternic, combinat cu elemente de soul, rock ‘n’ roll si gospel – mai ales gospel. A facut un show complet, cantand atat la chitara, cat si la Hammond – nici acum nu sunt sigur la care a fost mai bun – la fiecare din instrumente aratand ca are un talent incredibil. In afara talentului, el avea si un look care te ducea instantaneu cu gandul la blues, asta si din cauza faptului ca avea o “burtica de BB King”, lucru care oricat de aiurea ar suna, era adevarat – semana intr-o oarecare masura cu BB King. Trupa lui, era improvizata, sau semi-improvizata de fapt, avand alaturi pe aceiasi Mike Nuno si Liviu Pop cu care a cantat si Lil Dave, cu doua seri in urma. Nu stiu cat de mult au repetat inainte dar cei doi erau vizibil derutati inainte de inceperea fiecarei piese, asteptand ca Lucky sa dea un ritm piesei, ca ei sa se poata conforma. Au facut asta de minune. S-au descurcat ambii remarcabil. Cat despre Lucky nu stiu ce as putea sa zic, decat ca a fost total incredibil. Un showman in adevaratul sens al cuvantului. Dupa cateva piese pe care le-a cantat la clape, si-a luat chitara in mana si a facut un spectacol cum Sighisoara nu o sa uite. A facut un solo de vreo 20 minute de-a lungul caruia s-a plimbat prin toata sala, a fost la bar sa isi ia un pahar de vin, pe care l-a dat pe gat in timp ce isi continua solo-ul, a urcat la etaj, a revenit pe scena, totul in timp ce Liviu si Mike continuau sa tina ritmul dar nu aveau nicio idee ce are de gand sa faca Lucky, pentru ca nu il vedeau. A fost foarte spectaculos – a ridicat sala in picioare cu aplauze bineinteles. La cateva piese distanta a interpretat alaturi de sotia lui la voce – combinatia dintre ei te ducea clar cu gandul la filmele in care se canta gospel si toata lumea parca traieste acea muzica la total alt nivel decat cel uman. Plecarea lui de pe scena a fost o simpla formalitate, urmand sa se intoarca bineinteles in valuri interminabile de aplauze. Primele piese interpretate au fost gospel pur – cantat la Hammond cu el si sotia lui la voce. Nu sunt un fan al acestui gen si nici multi din cei din sala nu cred ca erau, dar se pare ca nu ai cum sa intelegi asa ceva, pana nu il traiesti – ceea ce s-a si intamplat acolo pentru cei prezenti in sala. Ultima parte a concertului a fost un jam session in care au urcat pe scena o parte din instrumentistii din zilele precedente, printre care si Ana Popovic, Lil Dave Thompson, basistul Anei si nu numai. Au facut un jam reusit care a fost foarte trist doar prin faptul ca s-a terminat. Aplauzele nu aveau de gand sa se opreasca daca Lucky nu revenea pe scena, invitandu-ne la jam session-ul de la hotel, care promitea sa nu se termine pana la rasarit. Am fost acolo – nu aveam cum sa il mai ratez in seara aceea. Din pacata Lucky era vizibil obosit si nu a mai cantat, dar ceilalti instrumentisti, in frunte cu Liviu Pop care nu prea a coborat de la tobe, au cantat o multitudine de cover-uri si tot felul de piese si improvizatii pana pe la 6 dimineata. Au cantat si AG Weinberger, George Baicea, Totu Rares si cam toti instrumentistii care erau prezenti pe acolo. Nu la mult timp, m-am urcat in tren, in drum spre Bucuresti. Am dormit tot drumul si am visat numai Sighisoara. Nu m-am oprit de atunci sa visez in continuare. A fost un festival foarte bun, cu invitati care de care mai deosebiti. Astept cu nerabdare Sighisoara 2010 care se anunta cel putin la fel de spectaculos.

Gasiti o sesiune de poze de la festival, cat si de la Sighisoara Medievala care a avut loc in vara lui 2009 pe :

www.flickr.com/photos/oldschoolrocker

Read more...