6. Money

Am luat pranzul; un gulas foarte diferit fata de ce mancasem pe la noi si un snitel cat toate zilele cu o garnitura in sos delicioasa. Intre timp mi-am consultat PDA-ul cu notitele cu locurile pe care vroiam sa le vizitez. Mi-am amintit ca marcasem niste muzee dar nu stiam pe unde sunt. Dupa ce m-am localizat, am vazut ca 2 dintre muzee erau chiar langa mine, la cateva strazi distanta, ceea ce era perfect. Am ajuns imediat la muzeul de ceramica la care am intrat pe la 4:02, astfel intrand gratis, intre 4 si 5 fiind happy hour. Nici macar nu mi-au dat bilet. Eram singur in tot muzeul; nici macar ghizi sau paznici nu erau. Am fost la subsol unde aveau o colectie consistenta de vase din cultura asiatica, o colectie de vase de acum cateva mii de ani, folosite de stamosii nostri pentru provizii sau alte nevoi si de asemenea cateva vase care aveau legatura cu cultura greceasca, vase ale caror desene mi-au amintit de jocul Hercule daca mai tineti minte. Recunosc ca toate astea le-am vazut destul de in fuga, nevrand sa ratez si muzeul invecinat, cel de film pe care sincer imi doream mai mult sa il vad. Am intrat acolo, tot pe gratis, datorita minunatei happy hour, pentru care am primit si bilet, dar am fost atentionat ca am doar 35 minute la dispozitie, la ora 5 inchizandu-se muzeul. Am incercat pe cat posibil sa fiu cat mai rapid. Muzeul avea 4 etaje, nu foarte mari, dar cu destule chestii de vizitat.



Muzeul continea atat elemente de istorie a filmului, cat si foarte multe costume, fotografii, aparatura, tehnici de filmare si efecte speciale din perioadele fara computere. Totul era superb, atmosfera era destul de intunecata, muzeul neavand lumina naturala aproape deloc. Costumele, suvenirurile…totul era impresionant. Partea care mi-a placut a fost la etajele superioare, unde, in momentul in care intrai in camera totul era linistit dar in momentul in care te apropiai de exponate, acestea “prindeau viata” si incepeau sa se aprinda, sa iti arate efectiv cum au fost realizate diverse tehnici de filmare si efecte. Foarte foarte distractiv. Erau de asemenea multe locuri unde puteai sa te asezi, pornea cate un televizor sau computer si puteai sa te uiti la diverse documentare, dar nu aveam timp de asa ceva din pacate. Am plecat de acolo la 10 minute dupa ora de inchidere dar nu m-a dat totusi nimeni afara. Am iesit prin spate, unde eram chiar in fata unui mic golf, unde era ancorata o salupa; de cealalta parte a golfului inca se auzeau cei de la Atlanta Jazzband.



Am pornit totusi spre hotel, avand intentia de a dormi putin pana la ora 9 cand trebuia sa ma intorc la Tonhalle. Eram cam rupt de oboseala dar nu aveam de gand sa cedez in vreun fel. In drum spre hotel pe care l-am facut tot pe jos, bineinteles, am admirat zecile de motoare care au trecut pe langa mine, chopperele predominand pe acolo, printre care am vazut si cateva custom, tip American Choppers. Eram in paradisul motoarelor. Parca erau mai multe decat masinile. Oricum, masinile pe care le vedeam erau predominant Mercedes, Porche si Audi. Nu credeam ca pot sa vad 3 Porsche-uri la acelasi stop, dar s-a putut.
Ajuns la hotel, mi-am pus camera la incarcat, ceasul sa sune in doua ore si am adormit instantaneu. M-am trezit simtindu-ma mult mai bine in privinta oboselii dar parca incepuse sa ma doara capul si simteam cum ma trage o raceala. M-au cam luat emotiile dar am zis ca daca nu o bag in seama (pe raceala) poate nu ma baga nici ea. Am ajuns la Tonhalle, unde dupa ce am intrat in sala mi s-a zis ca pot sa stau oriunde este liber, nefiind vandute atat de multe bilete. Asa ca, am stat pe un loc din sectorul A cum ar veni. Un loc foarte bun, central. Dupa ce m-am asezat am admirat constructia superba a salii si bineinteles am fost uimit de marimea ei, incomparabil mai mare decat Ateneul nostru, mai modern, dar totusi nu la fel de spectaculos.




Concertul a avut 2 parti, despartite printr-o pauza. In pauza lumea a coborat in foaier care era foarte mare, si s-au servit sampanie cu piscoturi si cateva gustari. Nu prea imi venea sa cred ce se intampla pe acolo. O mare parte a celor prezenti au participat la ce mi s-a parut mie ca ar fi fost un discurs de multumire al solistei la vioara, dar asta pot doar sa deduc logic, nestiind prea multe chestii in germana. A doua parte a concertului a fost la fel de spectaculoasa ca si prima, per total fiind foarte multumit de concert si de faptul ca m-am dus. Am plecat totusi destul de obosit de acolo si inca cu suspiciunea si speranta ca nu am racit. Am trecut din nou prin pasajul cu mini-fotografii care era cu mult mai spectaculos decat ziua, toate desenele acelea fiind aprinse, si am vrut sa trec si prin centrul vechi sa vad cum e atmosfera noaptea, uitand total de faptul ca este meci de fotbal. Era extraordinar de multa lume pe acolo. Toate mesele erau ocupate, toate barurile erau pline de oameni care se uitau la meci si toata lumea era bucuroasa. Se pare ca nemtii sunt obisnuiti sa bea halbele alea de marimi colosale pentru ca din atatea mii de oameni nu am vazut pe niciunul care sa fie beat. Era asa misto atmosfera incat aproape ca vroiam sa-mi iau si eu o halba si sa ma uit la meci. Am continuat drumul spre hotel pe care am reusit cu succes sa ma ratacesc; nu stiu cum dar am incurcat strazile. Bine, si eu am facut pe desteptul si m-am dus fara sa ma uit pe harta. Orice loc arata putin altfel noaptea si iti e greu sa te orientezi, mai ales unul in care esti de doar 12 ore. Bucuros ca am ajuns, am luat o aspirina, am facut un dus si m-am bagat in pat plin de emotii pentru ce avea sa se intample maine si de cum avea de gand sa evolueze proaspat capatata raceala. Avand in vedere ca pe bilet scria ca trenul meu pleaca la 10:28, am zis ca oricum nu am timp sa fac altceva pana la ora aia, asa ca sa merg in gara de la 9:30 – 10 ca sa nu am problem cu orientarea.
Dimineata m-am trezit foarte vioi. Ma simteam bine. Asta a fost primul lucru care a contat. Am coborat sa iau micul-dejun care a fost pregatit doar pentru mine, fiind singurul din hotel. Dupa aceea, receptionera mi-a transmis faptul ca si pentru duminica seara, ar fi urmat sa fiu tot singurul client al hotelului si m-a rugat daca nu cumva as dori sa ma mut la hotelul alaturat de 4 stele, toate aranjamentele urmand sa fie facute de ea, fara ca eu sa platesc vreo diferenta. Am fost de accord, desi i-am zis ca nu sunt sigur daca o sa ajung in noaptea aceea sau a 2-a zi dimineata inapoi sa imi iau bagajul, urmand sa plec in Olanda in cateva ore. Mi-a zis ca sigur acest lucru se va putea rezolva cu cei de la celalalt hotel. Mi se parea putin complicat si imi era frica sa nu pierd timp cu asemenea formalitati. La celalalt hotel, lucrurile au fost cat se poate de simple. Eu imi pregatisem deja intr-o geanta cateva haine pe care le-am luat in Olanda dar restul bagajului urma sa ramana la hotel, lucru care a fost realizat si inteles de catre cei de la hotel fara nicio problema si care imi promisesera ca oricand as fi ajuns inapoi, chiar a 2-a zi dimineata, as fi primit macar pentru cateva ore o camera sa ma odihnesc, lucru care parea foarte ok. Am plecat spre gara linistit. La gara am incercat sa ma orientez unde gasesc peronul de pe care iau trenul, chiar daca mai aveam aproximativ o ora la dispozitie. Cand m-am dus la informatii sa intreb, mi s-a zis ca trenul meu urmeaza sa plece in 9:50 dar trebuie sa ma duc sa ma interesez la alt ghiseu care este peronul pentru ca se schimbase. Am primit de la ei alta foaie printata, care imi explica ceva mai bine ce tren trebuie sa iau si de unde, care apoi a fost modificata cu peronul real unde sosea trenul. Deja eram derutat si putin panicat. Avusesem noroc ca m-am dus in gara cu o ora mai devreme, ca altfel pierdeam trenul. Pe peron am inceput sa intreb lumea daca stie ce tren trebuie sa iau si pe ce foaie trebuie sa ma uit ca sa inteleg unde trebuie sa schimb si cu ce. Am gasit o familie de oameni foarte draguti care au fost dornici sa ma ajute si sa ma faca sa inteleg cum sta treaba. Dupa ce am urcat, ei erau siguri ca informatiile de pe foaie erau gresite, ei folosind aceste trenuri tot timpul. Mi-au zis ca trebuie sa cobor in alta statie si sa iau alt tren care ma va duce…aaaaa !!! nu mai intelegeam nimic. Am vrut sa intreb un controlor sau ceva dar ei s-au uitat la mine si mi-au zis ca nu exista asa ceva pe acolo. Cu toate astea, am coborat odata cu ei in Monchengladbach unde am fost la informatii din nou si mi s-a zis acolo exact ce trebuie sa fac si unde toata lumea si-a cerut scuze pentru confuzia creata. Nici nu a fost nevoie sa cumpar alt bilet sau ceva de genul. Au zis ca ce am e suficient.Nemtii astia chiar se bazeaza pe incredere si bun simt. Nici controlori nu au, nici nimic. Uimitor cu adevarat. Am asteptat urmatorul tren, care m-a dus catre Hertzogenrath, care nu sunt sigur daca era in Germania sau Olanda. In Monchengladbach a coborat foarte multa lume din acel tren, tren care avea structura asemenea metroului nostru. Ce m-a mirat foarte tare a fost cantitatea enorma de sticle, cutii si butoaie de bere care ramasese in tren in momentul in care m-am urcat eu. Incredibil, dar pana la urmatoarea statie, adica in aproximativ 10 minute, o doamna a strans intr-un sac enorm de gunoi tot si trenul arata ca nou. Pe drum am admirat peisajele pe care le avea de oferit acea zona (Germania-Olanda) si asteptam sa ajung in Hertzogenrath. Am fost singurul care a coborat acolo si nu mai era NIMENI in toata gara. Totul era inchis, inclusiv informatiile. Nu era nimeni.



Trebuia sa bata vantul si sa treaca peste sine un balot din ala de spini ca in vestul salbatic si era ok. M-am gandit sa ma panichez iar dar am zis sa pastrez putina panica si pentru mai tarziu ca poate am nevoie. Am respectat ce scria pe foile printate si se pare ca a fost ok. Dupa vreo 20 minute am mai vazut un om pe acolo asa ca mi-am dat seama ca nu venise sfarsitul lumii acolo totusi. In inca 10, a venit si trenul meu. A fost un drum de 15 minute pana in Langraaf pe care cred ca daca nu prindeam trenul, puteam sa il fac si pe jos tinand cont ca aveam vreo 5-6 ore la dispozitie pana la concert. Initial, m-am gandit foarte serios sa fac asta, pentru ca imi era putin frica sa iau un tren gresit. Totusi, eram undeva intre 2 tari straine si habar nu aveam cum sa ajung in Landgraaf.

Read more...

5. The Great Gig in the Sky

Primul loc care mi-a sarit in ochi a fost o expozitie/concurs de board games. Un loc foarte misto unde veteranii aveau o camera unde se duelau in cadrul competitiei in desfasurare, iar in alta, puteai sa iti alegi o figurina anume, si sa o pictezi asa cum vroiai tu, avand acolo toate instrumentele necesare. Mi s-a parut foarte atractiv si sa nu mai zicem distractiv.




Urmatoarea oprire a fost la magazinul pe care visam sa il gasesc si eram sigur ca exista in Germania, adica cel de comic-uri. Fiind pasionat de desenele animate vechi, imi plac si comic-urile din care au fost inspirate. Ceea ce mi-as fi dorit sa gasesc era Sin City, un set pe care vroiam de mai mult timp sa mi-l cumpar dar niciodata nu am reusit. Magazinul era destul de mare si avea MULTE comic-uri, editii actuale, numere vechi, numere foarte vechi, intr-o multitudine de limbi dar, in special, in germana, bineinteles. Avea chiar si o zona care era dedicata numai numerelor nou aparute care erau toate impachetate si pastrate in folii translucide. Eram uimit. Vazusem asa ceva doar in filme. Avea zeci, chiar sute, de comic-uri Marvel si DC Comics. Am gasit in sfarsit si cartile in engleza. Nu erau atat de multe dar, destule. Nu aveau toata colectia Sin City (probabil nici nu as fi putut sa o cumpar toata -7 volume) dar, aveau 4 numere din ea din care nu am putut sa rezist si am fost “obligat” sa imi cumpar doua dintre ele, volumele 2 si 4. In orice caz, am plecat repede pentru ca gasisem o groaza de chestii pe care as fi vrut sa mi le cumpar. Incepusem bine ziua deja .
In continuare, in plimbarea mea destul de libera cu harta in mana, mi-am dat seama ca pot deja sa trec pe la locatiile marcate pentru concertele din ziua aceea. Intre timp, chiar din aeroport, gasisem o brosura cu locatiile, descrierile trupelor si orele la care aveau loc evenimentele pentru festivalul de jazz. Spectacololele incepeau pe la 12 la pranz in fiecare zi si se terminau noaptea. Din cate am vazut show-urile de afara erau cam toate gratis, avand loc prin centrul istoric sau prin diverse locatii amenajate special, ceea ce era imbucurator pentru mine, nefiind dispus sa dau prea multi bani. Pana la aceste concerte, principalul meu scop era sa ajung la Tonhalle ca sa vad cum sta treaba cu Schumanfest. Neavand niciun fel de idee care e drumul optim, pe harta mi s-a parut ca este foarte aproape de Rin, in dreptul unuia din poduri. Asa ca, am zis ca daca merg pe malul fluviului in directia potrivita, nu am cum sa nu gasesc sala. In drum, am trecut totusi prin centrul istoric de care m-am indragostit la prima vedere.



Totul era atat de frumos, ingrijit, in concordanta dar in acelasi timp intr-un stil haotic putin. Cladirile nu depaseau 3 etaje si erau care de care mai haioase, mai ingrijite si pline de flori pe la balcoane. Fiind si weekend, era plin de lume acolo inca de la orele diminetii. Cum am intrat in centru, am observant ca eram inconjurat de baruri si restaurante si iarasi baruri si ocazional magazine de suveniruri pe ici-colo. Localurile erau deja destul de pline de oameni. In drum, am trecut pe langa cladirea veche a primariei, a carei piata centrala era plina de corturi cu mancaruri, bauturi sau suveniruri. Cladirea in sine mi-a placut, care desi in ciuda structurii banale cu ziduri de caramida si geamuri in carouri, era acoperita pe alocuri cu un strat verde de planta cataratoare, care ii dadea viata.



Tot acolo era si o scena micuta pe care am vazut cateva piese dintr-un concert de muzica scotiana. O trupa de batranei barbosi in kilt-uri si cu cate un cimpoi in mana cei mai multi dintre ei, au cantat din suflet cateva piese care au impresionat pe toti cei din jur.



La cateva strazi mai incolo, cand deja simteam briza Rinului, se auzea un jazz plin de viata, cantat de o trupa din New Orleans. In fata unui restaurant, pe langa mesele care erau amenajate afara, pline cu public pe la a 3-a varsta care isi savurau ceva intre micul dejun si pranz, trupa sustinea un concert relaxant, tocmai bun pentru o dimineata insorita de festival de jazz.



Am ajuns pe malul Rinului; in sfarsit. Deja vedeam podul langa care teoretic, dupa cum arata si harta si indicatiile date de la hotel, as fi gasit sala de concerte. Pe malul superior al raului, am trecut pe langa un far, pe care nu stiu de ce nu l-am vizitat, si apoi am inceput sa merg pe o alee care era delimitata de niste copaci foarte haiosi, cu tulpina inalta pe la 5 metri inaltime aproape perfect verticala, si cateva crengi razlete orizontale in varf.




Copacii m-au dus cu gandul la niste bonsai, fiind destul de ingrijiti, desi nu aveau nicio legatura cu micutii copacei japonezi. Dupa ce am trecut de cateva stradute care te duceau in cu totul alta perioada istorica, una mult mai frumoasa, m-am apropiat de pod si am zarit ceea ce parea sa fie Tonhalle. Ca sa traversez strada in acel loc nu exista trecere de pietoni, asa ca a trebuit sa o iau prinr-un pasaj subteran. Peretii pasajului erau absolut incredibili. Erau acoperiti cu niste placi care erau plini de poze si desene de dimensiuni mici, cativa centrimetri, dispuse matricial. Vazute de aproape vedeai cat de clare sunt, si mai ales ce sunt.





Erau de toate tipurile : fotografii din toata lumea cu diverse monumente reprezentative, cu oameni cunoscuti sau necunoscuti, de la televizor, din filme, desene abstracte, picturi cunoscute, de la concerte, de la festivaluri, facute ziua sau noaptea. Nu parea sa existe o regula in modul in care erau dispuse, dar efectul vizual era incredibil, la fel ca si ideea in sine. Ajuns la Tonhalle, imi era frica ca nu e deschis, fiind total pustiu pe acolo. Am stat de vorba cu tipa de la casa bilete, care a fost cu siguranta cea mai draguta tipa pe care am vazut-o in toata Germania, vreo jumatate de ora (nu era o baba cum sunt la noi la casele de bilete – era studenta la film in anul 3).



Dupa ce am reusit totusi sa nu dau 70 euro pe bilet si am primit reducerea de student, platind pana la urma vreo 23 de euro, m-am intors la programul meu din cadrul festivalului de jazz. Daca la dus am luat-o pe langa Rin, am zis ca la intors sa merg pe bulevardul principal, avand marcat chiar undeva central o locatie de concert. Deja ma obisnuisem cu locul si in scurt timp aproape ca am inchis PDA-ul cu harta. Parca nu mai avea niciun secret orasul pentru mine, la doar 5 ore dupa ce pasisem pentru prima oara in el. Nu aveam cum sa ma pierd. Toata reteaua de drumuri de acolo era sub forma de matrice, fara strazi intortocheate sau drumuri inchise. Dupa ce am trecut de parcul principal (din care mi-am dat eu seama), m-am apropiat din ce in ce mai mult de centru; stiam ca e centru pentru ca numarul oamenilor crestea exponential. Am vazut deodata un stand la care se vindeau carnati si mi-am amintit ca erau una din recomandarile facute de parintii mei ca un “must do”, de cand mersesera ei in Germania cu jumatate de an inainte. Pe o tavita de carton am primit un carnat respectabil de mare si 2 felii de paine. Wow !! Cu adevarat un “must do”. Tot ce puteai sa regreti era faptul ca era atat de consistent incat aproape ca nu puteai sa mananci un al doilea. Totusi mi-am mai luat unul mai tarziu in acea zi. O alta surpriza placuta a fost aceea cand mi-am luat o Coca-Cola. Initial putin socat, m-am uitat la sticla sa vad daca am luat ce trebuie; o cola diferita substantial la gust fata de ce se vinde la noi. Mult mai buna, mai placuta si parca care chiar potolea setea. Am pierdut total sirul cata cola am putut sa beau in zilele acelea pe acolo. Interesant si faptul ca nu aveau sticla de 2 litri sau chiar 2 jumate cum se mai obisnuieste pe la noi. Cea mai mare era la 1.5 litri. Gustare buna, bautura buna si uite cum am inceput sa aud muzica in apropiere.
Chiar in centru, intr-un foisor plasat intre doua cladiri, un bulevard si intrarea in centrul vechi, o trupa de jazz-blues canta de zor. In jurul foisorului, lumea statea jos, in picoare, care pe unde apuca. Cea mai mare parte a oamenilor de pe acolo era cu bautura nationala in mana, adica cu berea la pahar care se cumpara de la barul amenajat. La fel, mi-am luat si eu o cola la pahar, pentru care plateam cu 50 centi mai mult decat costa, bani pe care ii primeai inapoi cand returnai paharul.



Trupa era foarte buna si parca cu greu imi venea sa imi continui drumul prin centrul vechi si pe la alte concerte. Am plecat dupa vreo ora in continuare prin oras. Strazile si trotuarele incepusera sa se umple de oameni, de copii pe role si skateboard-uri, barurile cu adulti care asteptau din cate am inteles, meciul din seara aceea (sa nu uitam ca fotbalul este un sport in adevaratul sens al cuvantului pentru nemti si un moment de bucurie si distractie adevarata nu ca in alte tari est-europene [nu dam nume sa nu facem reclama]) care se combina foarte bine cu halbele enorme de bere nefiltrata, care din surse sigure am auzit ca este de vis, iar restaurantele erau pline de batrani care probabil si ei asteptau tot meciul he-he. Apropriindu-ma din nou de Rin, dar prin alta zona fata de cea in care mersesem anterior, m-am luat dupa sunetul muzicii si am ajuns la alt concert – Atlanta Jazzband.



O trupa de 6 baieti in camasi albe cu cravata si cu pantaloni prinsi cu bretele maronii, cantau un jazz plin de viata, antrenant, cu ceva percutii, trompete, saxofoane si o chitara timida in spate. Se vedea pe fata lor ca sunt acolo sa se distreze si bineinteles sa ii distreze pe ceilalti. Fiind aproximativ ora 3, am zis ca e cazul sa mananc ceva asa ca am ales la intamplare unul din sutele de restaurante din zona, unul in apropierea concertului bineinteles.

Read more...

4. Time

Lunile au trecut, mai ales februarie, martie si aprilie ce au trecut ca un uragan. Aveam deja totul aranjat si eram gata sa plec pe 10 mai, sambata dimineata, spre Germania. Zilele dinaintea plecarii au fost incredibil de agitate. Incepuse sa mi se para absolut incredibil ca eu chiar fac chestia asta. Si mai neplacut incepuse sa devina faptul ca incepusem sa regret si sa imi fie putin frica de faptul ca ma duc singur. Dar si de asta au avut grija parintii si prietenii mei sa ma scape. Joi noaptea aveam deja emotii si o groaza de griji legate de ce o sa fac pe acolo si cum o sa ma descurc, plus ca am avut de lucru la un proiect pentru facultate, stiind ca nu o sa am cum sa fac ceva la el in weekend. Am inceput prost cu somnul. Vineri seara bineinteles ca m-am ocupat de bagaje, m-am asigurat impreuna cu mama ca am cam tot ce imi trebuie la mine si am facut tot posibilul sa nu uit ceva pe acasa, cum in general fac; mai ales ceva important, ca sa nu mai zic vital. Am incercat sa dorm macar putin in noaptea aia, dar nici nu puteam sa inchid ochii. Eram coplesit de ganduri, griji, bucurie, extaz. Avand in vedere ca pe la 3 si ceva trebuia sa plec spre aeroport, am decis ca nu are niciun sens sa mai incerc sa dorm. Asa ca am inceput sa caut pe net toate informatiile posbile despre Dusseldorf. Navigand pe diverse site-uri, am vazut ca nu prea aveam cum sa ma plictisesc. Exact in weekendul acela erau 2 mari festivaluri : Festivalul de Jazz si Schumanfest. Jazz si muzica clasica. WOW. Superb. Nu imi venea sa cred ce noroc aveam. Mi-am deschis pe PDA un document unde mi-am notat toate locatiile si trupele care aveau sa concerteze prin oras, detaliile despre locatia unde avea loc Schumanfest si mi-am marcat pe harta locurile unde aveau loc evenimentele. Entuziasmul mi-a crescut exponential. Daca tot cautam locatii de vizitat, mi-am marcat si cateva muzee pe care as fi putut sa le vizitez desi eram constient ca marcasem mult prea multe chestii pentru o zi jumate de stat pe acolo. Dar mai bine mai multe decat prea putine am zis. Nici nu am apucat bine sa termin de citit una-alta pe net ca s-a facut ora 3. Am plecat.
Ma asteptam ca la aeroport sa fie destul de complicat cu plecarea, cu bagajele cu toate formalitatile, rezervarea, biletele, dar a fost mult mai simplu decat m-am asteptat. De fapt, a fost cred ca prea simplu si mult prea rapid totul. Fiind ajuns deja la poarta cu o ora jumate inainte, a trebuit sa astept fara a face ceva prea interesant. Ma gandeam daca nu ar fi fost mai “fun” sa fi plecat de acasa in ultima clipa si sa incep calatoria cu o aventura gen Home Alone cand fugeau de nebuni prin aeroport ca sa prinda avionul. M-am facut ca citesc The Catcher in The Rye, pentru ca imi pusesem cartea pe PDA, dar nu prea am reusit. Timpul nu a trecut asa greu parca si deja m-am imbarcat. Avand in vedere ca era un zbor Lufthansa cred ca ma asteptam sa fie un avion mai maricel, dar era destul de mic. Nu a avut vreo importanta. Peisajul de sus era incredibil iar Alpii magnifici. Diferenta de fus orar m-a facut sa ajung in Dusseldorf la ora 8 jumatate dimineata ceea ce a fost superb. Aveam fara probleme, toata ziua la dispozitie sa ma plimb. Unde sa ma plimb, ce sa fac, nu aveam idee.
In aeroport, atmosfera a fost una foarte primitoare si la prima impresie putin futurista. Aeroportul din Dusseldorf este al doilea cel mai mare aeroport din Germania si na, fiind Germania sunt si printre primii din Europa. Era incredibil de mare in comparatie cu ce lasasem in urma cu 3 ore inainte. Acoperisul de sticla inalt de vreo 7 etaje, sustinut de niste stalpi foarte, foarte mari, atmosfera de parc, cu copaci, bancute, magazine, tren suspendat ce avea statie chiar in incinta aeroportului (arata incredibil de tare dar, din pacate, nu am avut ocazia sa merg cu el). Lumina care era in aeroport te inveselea, te binedispunea si pe mine m-a si incurajat putin ca totul e ok. Daca tot am ajuns, am sunat acasa sa dau vestea si apoi am pornit.
Am zis sa nu ma aventurez, totusi, chiar de la inceput si cum nu ma interesasem cum sa ajung la hotelul la care aveam rezervare cu autobuzul am luat un taxi. Pretul drumului m-a cam dat peste cap din start dar , mi-a trecut repede. Am ajuns la hotel, un hotel mic, incadrat intr-un ansamblu de blocuri rezidentiale sau mici hoteluri pe ici-colo. Eram asteptat la hotel, avand in vedere ca dupa cate mi s-a zis eram singurul lor client pe weekendul acela. Dupa ce m-am cazat, prima mea grija a fost sa merg la gara cat mai repede ca sa vad cum rezolv sa ajung in Olanda la Lanfgraaf. Teoretic, eu ma uitasem pe net si vazusem ca sunt trenuri dus-intors toata ziua si toata noaptea deci nu ar fi fost o problema. Cu PDA-ul in mana, cu harta si cu imaginea de pe Google Earth pe care o vazusem cu o seara inainte pe net, am plecat curajos spre gara care, teoretic, era cam la 10-15 minute de hotel. Pana am invatat sa ma descurc cu orientarea cu PDA-ul, am lungit drumul la vreo jumatate de ora. Parintii mei imi zisesera ca pentru a evita sa stau la coada la bilete, as fi putut sa-mi cumpar singur, de la un automat de bilete care se foloseste foarte usor. Nu am reusit sa il folosesc. Am rezolvat problema cu biletul de tren in mod clasic dar, deja treaba se complica. Mi se explica ca trebuie sa schimb trenul in alta gara si nu prea intelegeam eu asa bine sistemul lor. Pe cat de mare, pe atat de inutil era biletul ala. Detaliile efective despre traseu erau scrise pe o foaie separata. Vestea proasta a fost ca ce gasisem eu pe net, adica faptul ca sunt trenuri din ora in ora si dus si intors, era total fals. Astfel, ultimul tren care pleca din Landgraaf spre Dusseldorf era pe la ora 22:15 ceea ce era absolut magnific, avand in vedere ca pe la 23:00 in cel mai bun caz s-ar fi terminat concertul. Am incercat sa nu imi fac prea mari emotii, desi cam trebuia. Am zis ca ma descurc eu cumva. Aveam bilet de dus, asta conta cel mai mult, puteam sa ajung acolo.
Avand inainte toata ziua, caracterizat fiind de un entuziasm debordant, i-am dat drumul prin oras. Prima mea tinta era Tonhalle, sala de concerte la care avea loc Schumanfest. Ca sa ajung acolo trebuia sa parcurg cam tot centrul istoric ceea ce nu putea decat sa ma bucure. Inca de pe drumul de la aeroport, am remarcat ca peste 90% din cladirile de pe acolo erau de maxim 4-5 etaje, total contrar asteptarilor mele de a vedea un oras plin de blocuri turn si de zgarie-nori monstruosi de sticla. Printre primele lucruri pe care le-am remarcat a fost prezenta perpetua a bisericilor catolice. Edificii arhitectonice superbe, care apareau enorme printre micile blocuri si case din jurul lor.

Read more...

3. On the Run

Stiu ca pana sa ma apuc sa ascult, aveam deja de ceva timp P*U*L*S*E-ul din 1994. Pe 2 CD-uri, tot concertul video la o calitate mediocra spre proasta. Destul de proasta pentru a-si pierde cam tot farmecul si magia. Oricum, pentru un necunoscator ca mine nu avea ce farmec sa isi piarda. Am vrut sa ma uit la el de cateva ori dar nu am reusit niciodata sa ajung la CD-ul 2. Mi se parea pur si simplu plictisitor. Dupa aceea am refuzat sa il vad la calitatea terifianta la care era pe CD-urile acelea si la un an si ceva dupa aceea a reaparut pe piata intr-o varianta de 2 DVD-uri remasterizat, re-toate alea. Continui sa consider ca este cel mai tare concert live pe care l-am vazut pana acum si va ramane asa pana la proba contrarie. E un concert care pe cat de bun e, pe atat de greu este sa il vezi. Cred ca il am de mai bine de 3 ani si in tot timpul acesta l-am vazut doar de 3 ori si de fiecare data a fost o ocazie deosebita.
Am capatat o pasiune foarte mare pentru muzica lor, putin fanatica poate. Se pare ca e ceva cu adevarat deosebit cand descoperi asa o muzica incredibila. Am aflat cate ceva despre ei intamplator si nu mi-a trebuit mult sa ma apuc sa caut si eu si mai multe despre istoria lor si sa vad cateva documentare despre ei, despre albume. Bineinteles am vazut (si am) reprezentatia pe care au avut-o la Pompei, in amfiteatrul acela roman superb, unde au cantat in principal piesele de pe noul lor album de atunci, Meddle. Incredibil , bineinteles. Intre piese erau intercalate scurte interviuri cu ei. Am o prietena de vreo 17 ani, cam aceeasi varsta pe care o aveam si eu cand am vazut Pompeii si imi zicea cat de socata a ramas dupa ce a vazut si ea cat de deosebita a fost reprezentatia. Este “mind-blowing“ cu adevarat. Dupa Pompeii am vazut concertul din 2002 al lui David Gilmour de la Royal Albert Hall din Londra, concert pe care l-am avut initial doar bucatele. De fapt, nu l-am avut niciodata integral. In acea perioada am inceput sa apreciez cu adevarat instrumentistii in sine, nu numai muzica lor. Ce vazusem in concertul acela, care era aproape integral mi-a placut foarte, foarte mult. Au cantat atunci alaturi de el irepetabilul Michael Kamen si Rick Wright (membru Pink Floyd), regretabil, niciunul nemaifiind printre noi acum. Un concert deosebit care m-a facut sa pierd sirul de cate ori l-am vazut. Cam atunci am inceput sa imi doresc sa il vad live pe David Gilmour.
Prima ocazie a aparut in 2006, cand, dupa ce a lansat “On an Island”, a inceput un turneu de promovare. Vestea m-a bucurat foarte mult si am inceput sa imi doresc sa ajung intr-un fel sau altul la unul din concerte. Cel mai mult mi-am dorit bineinteles sa ajung la Londra, la Royal Albert Hall, fiind impresionat de ce facuse acolo in 2002. Nu ma asteptam sa reusesc dar se pare ca un prieten de familie a sunat in Londra cu 2 luni inainte de concert, ca sa afle daca as putea sa merg si mai ales daca mai erau bilete. Biletele erau epuizate din cate se stia. Oricum ar fi fost destul de complicat de ajuns pentru ca eram inca minor si mi se pare ca oricum in UK trebuia sa mergi cu viza, pe care as fi primit-o fara probleme insa ar fi durat ceva timp si era putin probabil sa reusesc sa rezolv toate formalitatile astea tampite la timp.
Prin aprilie 2007, Roger Waters, unul din membrii fondatori, bass-istul si vocalul pe unele albume ale Pink Floyd, era inca in turneul de celebrare a 30 de ani de la lansarea The Dark Side Of The Moon din 1973. Concertul era peste tot ridicat in slavi pentru spectaculozitate. Nu am fost niciodata un mare fan Roger Waters, pot sa recunosc, dar multi il considerau mai important decat David Gilmour in istoria Pink Floyd. Surpriza a venit atunci cand turneul a ajuns si prin Ungaria urmand sa aiba un concert prin aprilie. Una peste alta, ideea e ca nu am avut cum sa merg. Problemele erau multiple, dar probabil cea mai mare a fost lipsa mea de hotarare; probabil nici nu as fi avut banii necesari in momentul acela. Multi din tara s-au dus fiind atat de aproape si au venit dati peste cap; lucru care m-a cam suparat, fiind a 2-a oara cand am ratat un concert pe care mi-l doream atat de mult.
Oftica mai mare a venit in septembrie cand David Gilmour a lansat DVD-ul cu concertul de la Royal Albert Hall din 2006 – Remember That Night. Am avut facuta pre-comanda cu vreo 2 luni inainte, i-am nenorocit la cap pe cei de la Muzica cu un an inainte cand lansarea era doar un zvon. Dupa lupte seculare, l-am primit la doar 2 zile de la lansarea oficiala in Anglia. Am venit acasa intr-o fuga nebuna si timp de 5 ore m-am uitat la un concert pur si simplu extraterestru, plus bineinteles la toate live-urile din turneu, interviuri si cate si mai cate sunt pe DVD-urile acelea. Nu imi venea sa cred ce concert am ratat. Simplul fapt ca a existat o sansa sa fiu acolo, la un asemenea concert, m-a intristat groaznic. Surpriza enorma a venit in momentul in care au cantat Echoes. Citisem pe net ca au cantat Echoes in tot turneul dar parca nu imi venea sa cred, dorind atat de mult sa vad piesa cantata live si stiind ca nu exista niciun live oficial al ei, in afara celui de la Pompei. Rick a fost in acest turneu tot concertul pe scena si bineinteles ca a fost o prezenta celebrata si ovationata de catre publicul doritor sa vada cat mai multi membri Pink Floyd cantand pe aceeasi scena. Intr-un interviu de pe DVD, baietii povestesc despre readucerea piesei pe scena intr-o reprezentatie spectaculoasa; Rick spunea ca nu a mai folosit orga pe care a cantat Echoes in cadrul albumului Meddle de zeci de ani si ca acum a trebuit sa o scoata de la naftalina.
Cinci luni mai tarziu si dupa multe vizionari ale acelei nopti memorabile din Londra, am inceput sa gasesc pe net, cum ca Roger Waters ar face din nou un mic turneu, probabil ultimul, cu Dark Side Of The Moon. Instantaneu am zis : VREAU !!! Era un turneu destul de mic; vreo 10-15 concerte prin Europa in locatii in care nu mergea in niciun caz pentru prima data. Dupa cateva zile de documentare, am fost gata sa ma hotarasc sa fac un drum pana in alta tara pentru a vedea un concert despre care toata lumea vorbea ca ar fi incredibil. Vazusem pana si la televizor, gasisem si pe net live-uri din turneu si chiar parea sa fie ceva deosebit. Am reusit sa ma hotarasc ca cel mai bine, convenabil si misto ar fi sa il vad in Olanda. Concertul era duminica seara, 11 mai, deci nu as fi pierdut prea multe zile. La cateva zile dupa, pe 14 mi se pare avea concert si in Danemarca dar ma hotarasem deja si am zis ca gata, asta e, o fac ! Decizia mea nu ar fi fost suficienta dar am avut si sustinerea parintilor care initial ar fi trebuit sa vina si ei cu mine. Din pacate tata era plecat in tara in perioada aceea, iar mama vroia sa fi stat mai mult. Eu programasem totul astfel incat sa fie cat mai rapid si cu cat mai putine cheltuieli, neavand astfel timp de plimbari si altele. Planul meu era un drum cu avionul pana in Amsterdam si apoi unul cu trenul pana in Landgraaf, orasul in care se tinea concertul. Plecat duminica dimineata, revenit in tara luni la pranz cel tarziu. Bineinteles ca socoteala mea a fost total data peste cap de agentia de turism, si aici tin sa ii multumesc mamei unui bun prieten care m-a ajutat cu toata nebunia asta cu deplasarile si ce a mai fost nevoie, care mi-a sugerat alte variante. Landgraaf era cam departe de Amsterdam, era cam in cealalta parte a tarii mai precis si nu era avantajos deloc sa ma duc pana acolo si apoi sa mai fac juma de zi cu trenul. Avand in vedere ca orasul se afla la cativa zeci de kilometri de granita vestica a Germaniei, si foarte aproape de Dusseldorf, propunerea a fost sa ma duc in Dusseldorf si de acolo sa iau trenul, distanta fiind semnificativ mai mica. M-am uitat si eu pe harta si asa parea sa fie. Asa ca am acceptat sa merg acolo de sambata dimineata si sa plec luni seara, avand 2 zile in plus, fata de ce ma asteptam eu, de stat prin Germania. Biletul de concerte deja il aveam la cateva zile dupa ce am hotarat sa plec. Neavand card, a fost cumparat de tatal unei prietene care stia cum se procedeaza. A 2-a zi l-am primit deja pe mail. Trebuia doar printat.
Am incercat ceva timp sa gasesc pe cineva cu care sa merg, dar se pare ca pentru multi a fost prea multa cheltuiala, prea putin timp de hotarare sau prea putin interes. Nu m-a deranjat asa tare lucrul asta. Eu am zis de la inceput ca e un lucru pe care vreau si trebuie sa il fac. Devenisem prea mare fan Pink Floyd si pasionat de concerte ca sa ratez asa un concert doar pentru ca nu aveam cu cine sa merg. Imi amintesc ca dadusem attend pe last.fm la concertul din Landgraaf si l-am intrebat pe un tip care era din Olanda despre cum e vremea pe acolo si cum e locatia. A zis ca locatie e superba, concertul e magnific si chiar merita sa merg; el il vazuse anterior; iar vremea e foarte schimbatoare si ca probabil o sa ploua, pentru ca in perioada aceea la 2 zile cam ploua. A fost dragut tipul si i-am multumit pentru primele informatii pe care le primisem despre eveniment.

Read more...