4. Time

Lunile au trecut, mai ales februarie, martie si aprilie ce au trecut ca un uragan. Aveam deja totul aranjat si eram gata sa plec pe 10 mai, sambata dimineata, spre Germania. Zilele dinaintea plecarii au fost incredibil de agitate. Incepuse sa mi se para absolut incredibil ca eu chiar fac chestia asta. Si mai neplacut incepuse sa devina faptul ca incepusem sa regret si sa imi fie putin frica de faptul ca ma duc singur. Dar si de asta au avut grija parintii si prietenii mei sa ma scape. Joi noaptea aveam deja emotii si o groaza de griji legate de ce o sa fac pe acolo si cum o sa ma descurc, plus ca am avut de lucru la un proiect pentru facultate, stiind ca nu o sa am cum sa fac ceva la el in weekend. Am inceput prost cu somnul. Vineri seara bineinteles ca m-am ocupat de bagaje, m-am asigurat impreuna cu mama ca am cam tot ce imi trebuie la mine si am facut tot posibilul sa nu uit ceva pe acasa, cum in general fac; mai ales ceva important, ca sa nu mai zic vital. Am incercat sa dorm macar putin in noaptea aia, dar nici nu puteam sa inchid ochii. Eram coplesit de ganduri, griji, bucurie, extaz. Avand in vedere ca pe la 3 si ceva trebuia sa plec spre aeroport, am decis ca nu are niciun sens sa mai incerc sa dorm. Asa ca am inceput sa caut pe net toate informatiile posbile despre Dusseldorf. Navigand pe diverse site-uri, am vazut ca nu prea aveam cum sa ma plictisesc. Exact in weekendul acela erau 2 mari festivaluri : Festivalul de Jazz si Schumanfest. Jazz si muzica clasica. WOW. Superb. Nu imi venea sa cred ce noroc aveam. Mi-am deschis pe PDA un document unde mi-am notat toate locatiile si trupele care aveau sa concerteze prin oras, detaliile despre locatia unde avea loc Schumanfest si mi-am marcat pe harta locurile unde aveau loc evenimentele. Entuziasmul mi-a crescut exponential. Daca tot cautam locatii de vizitat, mi-am marcat si cateva muzee pe care as fi putut sa le vizitez desi eram constient ca marcasem mult prea multe chestii pentru o zi jumate de stat pe acolo. Dar mai bine mai multe decat prea putine am zis. Nici nu am apucat bine sa termin de citit una-alta pe net ca s-a facut ora 3. Am plecat.
Ma asteptam ca la aeroport sa fie destul de complicat cu plecarea, cu bagajele cu toate formalitatile, rezervarea, biletele, dar a fost mult mai simplu decat m-am asteptat. De fapt, a fost cred ca prea simplu si mult prea rapid totul. Fiind ajuns deja la poarta cu o ora jumate inainte, a trebuit sa astept fara a face ceva prea interesant. Ma gandeam daca nu ar fi fost mai “fun” sa fi plecat de acasa in ultima clipa si sa incep calatoria cu o aventura gen Home Alone cand fugeau de nebuni prin aeroport ca sa prinda avionul. M-am facut ca citesc The Catcher in The Rye, pentru ca imi pusesem cartea pe PDA, dar nu prea am reusit. Timpul nu a trecut asa greu parca si deja m-am imbarcat. Avand in vedere ca era un zbor Lufthansa cred ca ma asteptam sa fie un avion mai maricel, dar era destul de mic. Nu a avut vreo importanta. Peisajul de sus era incredibil iar Alpii magnifici. Diferenta de fus orar m-a facut sa ajung in Dusseldorf la ora 8 jumatate dimineata ceea ce a fost superb. Aveam fara probleme, toata ziua la dispozitie sa ma plimb. Unde sa ma plimb, ce sa fac, nu aveam idee.
In aeroport, atmosfera a fost una foarte primitoare si la prima impresie putin futurista. Aeroportul din Dusseldorf este al doilea cel mai mare aeroport din Germania si na, fiind Germania sunt si printre primii din Europa. Era incredibil de mare in comparatie cu ce lasasem in urma cu 3 ore inainte. Acoperisul de sticla inalt de vreo 7 etaje, sustinut de niste stalpi foarte, foarte mari, atmosfera de parc, cu copaci, bancute, magazine, tren suspendat ce avea statie chiar in incinta aeroportului (arata incredibil de tare dar, din pacate, nu am avut ocazia sa merg cu el). Lumina care era in aeroport te inveselea, te binedispunea si pe mine m-a si incurajat putin ca totul e ok. Daca tot am ajuns, am sunat acasa sa dau vestea si apoi am pornit.
Am zis sa nu ma aventurez, totusi, chiar de la inceput si cum nu ma interesasem cum sa ajung la hotelul la care aveam rezervare cu autobuzul am luat un taxi. Pretul drumului m-a cam dat peste cap din start dar , mi-a trecut repede. Am ajuns la hotel, un hotel mic, incadrat intr-un ansamblu de blocuri rezidentiale sau mici hoteluri pe ici-colo. Eram asteptat la hotel, avand in vedere ca dupa cate mi s-a zis eram singurul lor client pe weekendul acela. Dupa ce m-am cazat, prima mea grija a fost sa merg la gara cat mai repede ca sa vad cum rezolv sa ajung in Olanda la Lanfgraaf. Teoretic, eu ma uitasem pe net si vazusem ca sunt trenuri dus-intors toata ziua si toata noaptea deci nu ar fi fost o problema. Cu PDA-ul in mana, cu harta si cu imaginea de pe Google Earth pe care o vazusem cu o seara inainte pe net, am plecat curajos spre gara care, teoretic, era cam la 10-15 minute de hotel. Pana am invatat sa ma descurc cu orientarea cu PDA-ul, am lungit drumul la vreo jumatate de ora. Parintii mei imi zisesera ca pentru a evita sa stau la coada la bilete, as fi putut sa-mi cumpar singur, de la un automat de bilete care se foloseste foarte usor. Nu am reusit sa il folosesc. Am rezolvat problema cu biletul de tren in mod clasic dar, deja treaba se complica. Mi se explica ca trebuie sa schimb trenul in alta gara si nu prea intelegeam eu asa bine sistemul lor. Pe cat de mare, pe atat de inutil era biletul ala. Detaliile efective despre traseu erau scrise pe o foaie separata. Vestea proasta a fost ca ce gasisem eu pe net, adica faptul ca sunt trenuri din ora in ora si dus si intors, era total fals. Astfel, ultimul tren care pleca din Landgraaf spre Dusseldorf era pe la ora 22:15 ceea ce era absolut magnific, avand in vedere ca pe la 23:00 in cel mai bun caz s-ar fi terminat concertul. Am incercat sa nu imi fac prea mari emotii, desi cam trebuia. Am zis ca ma descurc eu cumva. Aveam bilet de dus, asta conta cel mai mult, puteam sa ajung acolo.
Avand inainte toata ziua, caracterizat fiind de un entuziasm debordant, i-am dat drumul prin oras. Prima mea tinta era Tonhalle, sala de concerte la care avea loc Schumanfest. Ca sa ajung acolo trebuia sa parcurg cam tot centrul istoric ceea ce nu putea decat sa ma bucure. Inca de pe drumul de la aeroport, am remarcat ca peste 90% din cladirile de pe acolo erau de maxim 4-5 etaje, total contrar asteptarilor mele de a vedea un oras plin de blocuri turn si de zgarie-nori monstruosi de sticla. Printre primele lucruri pe care le-am remarcat a fost prezenta perpetua a bisericilor catolice. Edificii arhitectonice superbe, care apareau enorme printre micile blocuri si case din jurul lor.

Read more...

3. On the Run

Stiu ca pana sa ma apuc sa ascult, aveam deja de ceva timp P*U*L*S*E-ul din 1994. Pe 2 CD-uri, tot concertul video la o calitate mediocra spre proasta. Destul de proasta pentru a-si pierde cam tot farmecul si magia. Oricum, pentru un necunoscator ca mine nu avea ce farmec sa isi piarda. Am vrut sa ma uit la el de cateva ori dar nu am reusit niciodata sa ajung la CD-ul 2. Mi se parea pur si simplu plictisitor. Dupa aceea am refuzat sa il vad la calitatea terifianta la care era pe CD-urile acelea si la un an si ceva dupa aceea a reaparut pe piata intr-o varianta de 2 DVD-uri remasterizat, re-toate alea. Continui sa consider ca este cel mai tare concert live pe care l-am vazut pana acum si va ramane asa pana la proba contrarie. E un concert care pe cat de bun e, pe atat de greu este sa il vezi. Cred ca il am de mai bine de 3 ani si in tot timpul acesta l-am vazut doar de 3 ori si de fiecare data a fost o ocazie deosebita.
Am capatat o pasiune foarte mare pentru muzica lor, putin fanatica poate. Se pare ca e ceva cu adevarat deosebit cand descoperi asa o muzica incredibila. Am aflat cate ceva despre ei intamplator si nu mi-a trebuit mult sa ma apuc sa caut si eu si mai multe despre istoria lor si sa vad cateva documentare despre ei, despre albume. Bineinteles am vazut (si am) reprezentatia pe care au avut-o la Pompei, in amfiteatrul acela roman superb, unde au cantat in principal piesele de pe noul lor album de atunci, Meddle. Incredibil , bineinteles. Intre piese erau intercalate scurte interviuri cu ei. Am o prietena de vreo 17 ani, cam aceeasi varsta pe care o aveam si eu cand am vazut Pompeii si imi zicea cat de socata a ramas dupa ce a vazut si ea cat de deosebita a fost reprezentatia. Este “mind-blowing“ cu adevarat. Dupa Pompeii am vazut concertul din 2002 al lui David Gilmour de la Royal Albert Hall din Londra, concert pe care l-am avut initial doar bucatele. De fapt, nu l-am avut niciodata integral. In acea perioada am inceput sa apreciez cu adevarat instrumentistii in sine, nu numai muzica lor. Ce vazusem in concertul acela, care era aproape integral mi-a placut foarte, foarte mult. Au cantat atunci alaturi de el irepetabilul Michael Kamen si Rick Wright (membru Pink Floyd), regretabil, niciunul nemaifiind printre noi acum. Un concert deosebit care m-a facut sa pierd sirul de cate ori l-am vazut. Cam atunci am inceput sa imi doresc sa il vad live pe David Gilmour.
Prima ocazie a aparut in 2006, cand, dupa ce a lansat “On an Island”, a inceput un turneu de promovare. Vestea m-a bucurat foarte mult si am inceput sa imi doresc sa ajung intr-un fel sau altul la unul din concerte. Cel mai mult mi-am dorit bineinteles sa ajung la Londra, la Royal Albert Hall, fiind impresionat de ce facuse acolo in 2002. Nu ma asteptam sa reusesc dar se pare ca un prieten de familie a sunat in Londra cu 2 luni inainte de concert, ca sa afle daca as putea sa merg si mai ales daca mai erau bilete. Biletele erau epuizate din cate se stia. Oricum ar fi fost destul de complicat de ajuns pentru ca eram inca minor si mi se pare ca oricum in UK trebuia sa mergi cu viza, pe care as fi primit-o fara probleme insa ar fi durat ceva timp si era putin probabil sa reusesc sa rezolv toate formalitatile astea tampite la timp.
Prin aprilie 2007, Roger Waters, unul din membrii fondatori, bass-istul si vocalul pe unele albume ale Pink Floyd, era inca in turneul de celebrare a 30 de ani de la lansarea The Dark Side Of The Moon din 1973. Concertul era peste tot ridicat in slavi pentru spectaculozitate. Nu am fost niciodata un mare fan Roger Waters, pot sa recunosc, dar multi il considerau mai important decat David Gilmour in istoria Pink Floyd. Surpriza a venit atunci cand turneul a ajuns si prin Ungaria urmand sa aiba un concert prin aprilie. Una peste alta, ideea e ca nu am avut cum sa merg. Problemele erau multiple, dar probabil cea mai mare a fost lipsa mea de hotarare; probabil nici nu as fi avut banii necesari in momentul acela. Multi din tara s-au dus fiind atat de aproape si au venit dati peste cap; lucru care m-a cam suparat, fiind a 2-a oara cand am ratat un concert pe care mi-l doream atat de mult.
Oftica mai mare a venit in septembrie cand David Gilmour a lansat DVD-ul cu concertul de la Royal Albert Hall din 2006 – Remember That Night. Am avut facuta pre-comanda cu vreo 2 luni inainte, i-am nenorocit la cap pe cei de la Muzica cu un an inainte cand lansarea era doar un zvon. Dupa lupte seculare, l-am primit la doar 2 zile de la lansarea oficiala in Anglia. Am venit acasa intr-o fuga nebuna si timp de 5 ore m-am uitat la un concert pur si simplu extraterestru, plus bineinteles la toate live-urile din turneu, interviuri si cate si mai cate sunt pe DVD-urile acelea. Nu imi venea sa cred ce concert am ratat. Simplul fapt ca a existat o sansa sa fiu acolo, la un asemenea concert, m-a intristat groaznic. Surpriza enorma a venit in momentul in care au cantat Echoes. Citisem pe net ca au cantat Echoes in tot turneul dar parca nu imi venea sa cred, dorind atat de mult sa vad piesa cantata live si stiind ca nu exista niciun live oficial al ei, in afara celui de la Pompei. Rick a fost in acest turneu tot concertul pe scena si bineinteles ca a fost o prezenta celebrata si ovationata de catre publicul doritor sa vada cat mai multi membri Pink Floyd cantand pe aceeasi scena. Intr-un interviu de pe DVD, baietii povestesc despre readucerea piesei pe scena intr-o reprezentatie spectaculoasa; Rick spunea ca nu a mai folosit orga pe care a cantat Echoes in cadrul albumului Meddle de zeci de ani si ca acum a trebuit sa o scoata de la naftalina.
Cinci luni mai tarziu si dupa multe vizionari ale acelei nopti memorabile din Londra, am inceput sa gasesc pe net, cum ca Roger Waters ar face din nou un mic turneu, probabil ultimul, cu Dark Side Of The Moon. Instantaneu am zis : VREAU !!! Era un turneu destul de mic; vreo 10-15 concerte prin Europa in locatii in care nu mergea in niciun caz pentru prima data. Dupa cateva zile de documentare, am fost gata sa ma hotarasc sa fac un drum pana in alta tara pentru a vedea un concert despre care toata lumea vorbea ca ar fi incredibil. Vazusem pana si la televizor, gasisem si pe net live-uri din turneu si chiar parea sa fie ceva deosebit. Am reusit sa ma hotarasc ca cel mai bine, convenabil si misto ar fi sa il vad in Olanda. Concertul era duminica seara, 11 mai, deci nu as fi pierdut prea multe zile. La cateva zile dupa, pe 14 mi se pare avea concert si in Danemarca dar ma hotarasem deja si am zis ca gata, asta e, o fac ! Decizia mea nu ar fi fost suficienta dar am avut si sustinerea parintilor care initial ar fi trebuit sa vina si ei cu mine. Din pacate tata era plecat in tara in perioada aceea, iar mama vroia sa fi stat mai mult. Eu programasem totul astfel incat sa fie cat mai rapid si cu cat mai putine cheltuieli, neavand astfel timp de plimbari si altele. Planul meu era un drum cu avionul pana in Amsterdam si apoi unul cu trenul pana in Landgraaf, orasul in care se tinea concertul. Plecat duminica dimineata, revenit in tara luni la pranz cel tarziu. Bineinteles ca socoteala mea a fost total data peste cap de agentia de turism, si aici tin sa ii multumesc mamei unui bun prieten care m-a ajutat cu toata nebunia asta cu deplasarile si ce a mai fost nevoie, care mi-a sugerat alte variante. Landgraaf era cam departe de Amsterdam, era cam in cealalta parte a tarii mai precis si nu era avantajos deloc sa ma duc pana acolo si apoi sa mai fac juma de zi cu trenul. Avand in vedere ca orasul se afla la cativa zeci de kilometri de granita vestica a Germaniei, si foarte aproape de Dusseldorf, propunerea a fost sa ma duc in Dusseldorf si de acolo sa iau trenul, distanta fiind semnificativ mai mica. M-am uitat si eu pe harta si asa parea sa fie. Asa ca am acceptat sa merg acolo de sambata dimineata si sa plec luni seara, avand 2 zile in plus, fata de ce ma asteptam eu, de stat prin Germania. Biletul de concerte deja il aveam la cateva zile dupa ce am hotarat sa plec. Neavand card, a fost cumparat de tatal unei prietene care stia cum se procedeaza. A 2-a zi l-am primit deja pe mail. Trebuia doar printat.
Am incercat ceva timp sa gasesc pe cineva cu care sa merg, dar se pare ca pentru multi a fost prea multa cheltuiala, prea putin timp de hotarare sau prea putin interes. Nu m-a deranjat asa tare lucrul asta. Eu am zis de la inceput ca e un lucru pe care vreau si trebuie sa il fac. Devenisem prea mare fan Pink Floyd si pasionat de concerte ca sa ratez asa un concert doar pentru ca nu aveam cu cine sa merg. Imi amintesc ca dadusem attend pe last.fm la concertul din Landgraaf si l-am intrebat pe un tip care era din Olanda despre cum e vremea pe acolo si cum e locatia. A zis ca locatie e superba, concertul e magnific si chiar merita sa merg; el il vazuse anterior; iar vremea e foarte schimbatoare si ca probabil o sa ploua, pentru ca in perioada aceea la 2 zile cam ploua. A fost dragut tipul si i-am multumit pentru primele informatii pe care le primisem despre eveniment.

Read more...

2. Breathe

Dupa cum am mai zis, inceputurile mele au fost de la o varsta destul de frageda si au fost destul de bune zic eu. Casetele parintilor mei erau sacre cand eu aveam 6-8 ani. Imi amintesc si acum ziua in care mi-a zis mama sa ascult piesa “aia” de pe caseta “aia”. De fapt, nu era vorba neaparat de o piesa anume, era vorba de albumul The Wall. Vazusem videoclipul de la Another Brick In The Wall pe la televizor si desi nu era prima oara cand auzeam sau vedeam, de data aceea am pus intrebari legate de ei; aveam vreo 7 ani parca; chiar nu imi amintesc exact. Atunci mi s-a oferit spre ascultare More si cate ceva de pe The Wall. Am ascultat si imi amintesc ca i-am zis mamei ca nu imi place; vroiam sa fie galagie, ritmuri alerte, Big Gun style, lucru care Pink Floyd nu mi l-a oferit atunci. Asa ca am zis pas atunci.
Anii au trecut si au urmat “the dark ages”, perioada cand ascultam cam orice mi se dadea, mai ales ca a existat un boom atunci pe piata romaneasca cu o groaza de “trupe de o vara” care dispareau dupa prima piesa. Nu ascultam de placere, era doar era o lista de optiuni. Nu prea aveam de ales altceva si nici nu ma interesa prea tare; sa zdrangane acolo ceva.
Dupa un timp mi-am cam dat eu seama cum sta treaba cu muzica si in anturajul potrivit am dat-o pe ceva rock si metal. Incepusem timid cu ceva Iris, Creedence, cateva piese Metallica, Deep Purple si Guns N Roses. Putin si din ce imi ramasese prin cap de cand eram mic. Una peste alta, Iris era baza atunci. Ceea ce nu era un inceput rau cred; mai ales ca ma tineam de ei. Pink Floyd erau inca “aia cu we don’t need no education”.
Totusi, nu a trebuit sa treaca mult timp ca sa vina era descoperirilor. Informatiile incepusera sa vina din multe parti si interesul crestea cu fiecare trupa sau piesa noua descoperita, la fel si placerea de a asculta. Au rasarit atunci primele discografii: Metallica, urmata de Deep Purple (astea 2 sunt sigur ca au fost primele) apoi Queen, Jimi Hendrix, Guns N Roses. Deep Purple stiu si acum ca era incompleta, desi la vremea aceea a fost singura discografie ce se intindea pe 2 CD-uri. Nu stiu cum se facea ca toate incapeau pe cate un CD, ca sa nu mai zic ca mai ramanea si spatiu sa mai pun inca ceva pe ele uneori. In acelasi sistem de schimb de discografii cu unii-altii, am pus la un moment dat mana pe discografia Pink Floyd care dupa sistemul mentionat anterior, incapea pe un CD impreuna cu alte piese de la alte trupe. Ce era pe CD-ul ala nu mai stiu exact dar imi amintesc ca era un mare haos in piesele alea. Nu erau aranjate de niciun fel, ci doar trantite pe acolo, vreo 30 maxim, ceea ce bineinteles era departe de a fi discografia Pink Floyd. In momentul acela nu m-a interesat prea tare cat de completa era si cum erau aranjate piesele. Era ceva Pink Floyd, trupa pe care toata lumea o considera mai buna ca orice si eu inca nu intelegeam de ce. Asa ca am ascultat putin. Am recunoscut niste bucati din Money si din Confortably Numb, care erau live-uri (am impresia ca cele de pe Delicate Sound Of Thunder) dar nu mi-au zis mare lucru. In aceeasi perioada am pus mana de la un vecin pe The Wall, albumul original pe care cred ca mai mult din curiozitate mi l-am facut mp3 si l-am lasat pe PC. Am incercat sa-mi pun cateva piese la intamplare si stiu ca am fost tare dezamagit. Nu aveam idee atunci care era structura pieselor in album si mi se pareau dubioase, fara inceput, fara sfarsit. Am pastrat albumul pe PC si ocazional mai ascultam tot eterna Another Brick In The Wall (Part II). Macar invatasem numele piesei si nu ii mai ziceam “We don’t need no education”. O piesa care stiu ca totusi m-a impresionat atunci si am ascultat-o ocazional a fost Have a Cigar. Era o piesa destul de complexa pentru gusturile mele de atunci dar, totusi, mi-a placut.
Cativa ani mai tarziu, in vara dintre clasa a 10-a si a 11-a am avut ocazia sa fac niste grafica pentru o firma. Fiind angajat 8 ore pe zi, erau multe momente in care nu prea aveam ce sa fac. Lumea de pe acolo era foarte deschisa si nu ii deranja daca puneam muzica. Asa ca am ascultat un timp Yahoo Radio – Classic Rock, de care m-am plictisit dupa vreo saptamana jumate, fiind cam aceleasi piese la fiecare 2-3 zile. Am ascultat putin Radio3Net, dar dupa ora 11 nu mai era interesant, fiind muzica pentru toate gusturile. Asa ca am inceput atunci sa caut pe site-ul Radio3Net ce melodii mai au pentru ca vazusem ca poti sa asculti o groaza de albume complete. Din una in alta, am dat peste Pink Floyd. Aveau toata discografia pe site; toate albumele de studio erau postate atunci si sunt si in ziua de astazi pe site-ul lor. Neputand sa ascult doar anumite piese, ci doar albumele in intregime, am zis ca nu am ce pierde, asa ca am facut un “test” pe The Dark Side Of The Moon. Ca sa nu o mai lungesc, atat mi-a trebuit. Nu m-am mai putut opri. Era momentul perfect pentru Pink Floyd; aveam varsta potrivita, ceva cunostinte despre muzica si dorinta de o schimbare. In cele 2 luni cat am mai stat pe acolo, toata lumea a devenit fana Pink Floyd. Chiar una din colaboratoare era putin fana Pink Floyd si de fiecare data cand ajungea pe la mine si vedea ca ascult, ma ruga sa pun albumul ei preferat, Animals, pe care initial nu prea l-am inghitit sa fiu sincer; dar m-am facut mare acum. Multe din albumele lor sunt magistrale. Creatii de geniu, despre care nici nu poti sa zici ca au dat un nou standard; sunt prea bune ca sa le poti pune in analogie cu…orice altceva. Sunt, asa cum mi s-a zis jumatate din viata pana sa ma apuc si eu sa ascult si sa inteleg, “pur si simplu Pink Floyd”.

Read more...

1. Speak to Me

Exista o varsta pentru orice lucru faci? Varsta la care te uiti la Cartoon Network la Dexter’s Laboratory, Scooby-Doo si Batman (pe “vremea mea” astea erau desenele de pe CN, nu toate ineptiile dublate de acum), varsta la care cazi ca pampalaul si ai genunchii, coatele, capul pline de vanatai si rani si cicatrici care de care mai spectaculoase, varsta la care iti dai seama ca gagicile nu sunt “baietii rai”, varsta la care iti iei buletinul, varsta la care incepi sa iti chemi prietenii la ziua ta la 9 seara si incepe sa se puna problema in cate zile ajunge fiecare acasa, varsta la care vrei sa pleci de acasa, varsta la care incepe sa iti placa M*A*S*H sau varsta la care iti angajezi prima secretara.
Exista o varsta pentru multe. In afara de toate astea , care sunt elemente de baza ale vietii pre-20 de ani, exista varsta la care descoperi muzica adevarata, cat de mult inseamna, cat de mare influenta poate avea asupra ta. Si de aici totul e Pink Floyd.

Read more...