Filmul de Piatra

Intre 6 si 9 ianuarie a avut loc la Piatra Neamt, festivalul de film scurt – Filmul de Piatra. In cele 4 zile de festival, au fost difuzate 52 de filme care au intrat in competitie, dar si filme din alte categorii, precum best.ro, shorts up, oscar shorts, filminute si altele.

Recunosc ca in ultima vreme am fost mai deschis sa vad scurt metraje, de orice fel. Dupa Anonimul 2010, de la Sfantul Gheorghe, care mi-a deschis total apetitul pentru ele, am mai reusit sa ajung din ce in ce mai des la astfel de evenimente. Am fost pe la sfarsitul lunii ianuarie la ShortsUP Hall of Fame, care a avut loc la Sala Radio, unde am vazut 10 scurt metraje internationale considerate foarte bune. Mi-a mai placut foarte mult atunci cel al lui Tim Burton – Vincent, care este o animatie stop motion, creatie clasica Tim Burton, si un film realizat din colaje de alte filme – care a fost chiar foarte bun – Fast Film.  Aici am vazut si pentru prima oara Poveste de la scara C (e romanesc), care mi-a placut foarte mult si pe care ti-l recomand si tie – pune in scena o situatie care pare foarte plauzibila pentru vremea cand a fost facut. Doar cateva saptamani mai tarziu, am fost la un festival de scurt metraje frantuzesti, la cinema Elivara Popescu, care face parte din Institutul Francez. Programul era alcatuit din mai multe calupuri care trebuiau sa dureze pana aproape de dimineata. Am stat la primul calup, dar avand in vedere ca nu prea imi place stilul de realizare al filmelor frantuzesti, care sincer, mi se par plictisitoare si realizate ca de niste amatori, avand in spate scenarii care, personal, cred ca sunt puerile.  Dupa primele 6 filme, care teoteric au fost filme de dragoste, nu am mai rezistat si am plecat. Dupa alte doua - trei saptamani, am fost la un alt mini-festival, care a avut loc la Opera, intr-o sala improvizata, un festival care avea o oarecare legatura cu NEXT. A fost tot cu filme de dragoste, avand in vedere ca era de Dragobete. Filmele au fost destul de ok.

Aseara, Filmul de Piatra, a ajuns si in Bucuresti. In The Ark, cele 52 de filme participante la concursul desfasurat la Piatra Neamt, au fost difuzate intr-o atmosfera foarte primitoare, in regim maraton, de la ora 19:00 pana putin dupa miezul noptii,. Toate filmele au fost productii 2010 si au fost realizate in Romania si in Republica Moldova. Am vazut animatii, filme de fictiune, experimentale, documentare si chiar si videoclipuri, toate realizate in 2010. Contrar asteptarilor, cele care m-au impresionat cel mai mult au fost documentarele, care mi s-au parut foarte bune:

Tot mai mica Italie – despre o comunitate de pietrari italieni care au fost adusi in Romania inainte de 1900, pentru priceperea lor. Au fost plasati in satul Greci, unde si-au pastrat si au transmis o parte din traditiile si obiceiurile lor si romanilor de acolo. Comunitatea numara acum aproximativ 100 de oameni.

Scoala nomada – undeva la granita dintre Algeria si Maroc, copiii din satele de nomazi cu varste de aproximativ 10 ani, vin la o scoala improvizata intr-un cort, unde un profesor ii invata in afara de limba lor natala, franceza, algeriana si ceva matematica. Este prezentat si modul lor simplu de viata, locuintele in care traiesc si felul in care se distreaza acesti copii, facandu-se o analogie cu cei de la oras care ar trebui sa mearga acolo si sa vada ca nu trebuie sa stai toata ziua in fata computerului si playstation-ului.

Zmeii – povestea unor copii, tot cu varste de aproximativ 10 ani, care sunt “stapanii” cetatii din Ankara. Ei isi cumpara materiale si isi construiesc singuri zmee, pe care le inalta deasupra cetatii, ei fiind de asemenea ghizi pentru turistii care vin sa viziteze cetatea, sperand sa primeasca si o rasplata pentru asta. Sunt apreciati de multe ori pentru frumusetea zmeelor pe care le realizeaza, uneori acestea fiind cumparate de turisti. Niste copii cu un simt foarte mare al responsabilitatii si care isi impart banii castigati cu parintii lor.

Hot de biciclete in Bucuresti – documentarul castigator al festivalului, prezinta cu foarte multa ironie cat de usor se poate fura o bicicleta parcata si bineinteles protejata cu sistem antifurt, de oriunde din Bucuresti, chiar sub vazul lumii, folosind instrumente precum panza de bomfaier, un ciocan sau un cleste. Chiar daca “hotul” a fost luat la intrebari de mai multe ori, uneori chiar si de politie, a scapat usor de fiecare data, zicand ca si-a pierdut cheia. Bicicleta a fost parcata in cele mai publice locuri posibile, de la Piata Unirii in fata la Mcdonalds, (unde la orice ora trec zeci de oameni), pana la Casa Poporului, langa sediul SRI.

In afara documentarelor, mi-au mai placut : Printul negru din Nepal, care a avut si poveste si imaginea foarte bune; Vitae Nobilae – o comedie draguta; Olandezul Zburator – un film experimental despre cei care o fac online; Vara ’99 mega-hits – o animatie comica care aminteste de cum erau copiii (culmea, fix cei de varsta mea) in ’99, aparuse dialog, venea eclipsa, ascultam Genius, completam oracole; Vera vs. ursul din biblioteca (pe care il vazusem si la festivalul acela organizat de cei care fac NEXT) – o comedie romantica clasica dar bine realizata; Julie H. – un documentar experimental care, personal, mi s-a parut mai mult experimental - de-asta nu l-am incadrat in categoria documentare - despre familia si casa familiei Hasdeu;  Growing – o animatie care mi-a amintit de alta animatie pe care am vazut-o cand eram in liceu, I Love Death, despre viata si evolutia omului si Ireversibil – pentru regie si imagine care au fost foarte bune.

Am fost printre singurii care au rezistat pe canapea pe tot timpul proiectiei (care a fost fara pauza), intins destul de confortabil si avand ca perna eterna si atotfolositoarea geaca de piele, primind astfel aprecierea organizatorilor. Astept cu nerabdare sa descopar alte scurt metraje la festivalurile care urmeaza si pe care sper sa nu le ratez. Ne vedem sigur la NEXT!!

Read more...

Sighisoara Blues Festival 2011 - partea a IV-a -

M-am trezit dimineata buimac pe la 9 si am coborat la micul dejun. Aproape toata lumea dormea la ora aia. Tot hotelul statea la jam pana dimineata. Am luat un mic dejun atat de consistent cat am avut nevoie. Singurii care au fost la masa alaturi de noi, au fost belgienii Steven, Tony si Roland. Cred ca abia ajunsesera si ei in Sighisoara. Sincer sa fiu, ei au fost cei care m-au impresionat cel mai mult din ce ascultasem pe net dintre artistii participanti. Nu neaparat pentru ca mi se pareau spectaculosi, ci pentru ca pareau sa aiba un stil foarte diferit de ceea ce ma asteptam sa aud la un Sighisoara Blues. Nu am cautat mai multe, pentru ca, asa cum am zis, voiam foarte mult sa fiu surprins de artisti la fata locului. Dupa ce am urcat, am decis ca nu are sens sa ne facem plecati, doar ca sa ni se faca curat in camera. Oricum, fiind foarte obositi, am zis ca cel mai sanatos e sa ne culcam la loc macar pana la 2, avand in vedere ca la 3 urma sa fie workshop-ul celor de la Little Brothers la care aveam in mod clar de gand sa merg.

                Ganduri de la fata locului :

                Ultima zi de BLUES dar si cea mai lunga - seminar de istoria BLUES-ului la pranz plus suplimentare cu inca un concert diseara; si imi e frica sa ma gandesc ce se va intampla la jam. Asa o zi se incepe in mod clar cu mai mult somn J

Eu nu am reusit sa dorm decat pana pe la 1 si ceva, ceea ce oricum m-a ajutat foarte mult, avand in vedere ca eram destul de obosit. Cred ca deja se adunasera aproape 20 de ore de concert. Destul de buimac totusi, am coborat in sala de conferinte a hotelului, unde avusese loc workshop-ul lui Doug Macloud cu un an in urma, dar nu era nimic aranjat inca in sala – dadea Vali Racila indicatii pe acolo. Pana la urma, s-a decis sa nu mai fie in sala de conferinte si s-a mutat tot in crama, in prima sala. S-au facut acolo niste miscari de forte si totul era gata. Cei de la Little Brothers pareau foarte incantati sa fie acolo, sa cante, sa povesteasca cu noi. In afara cantatului, pe care se vedea ca toti 3 il fac din suflet, au povestit cam tot ce au putut pe scurt despre instrumentele lor, despre muzica pe care o canta, despre cum s-au cunoscut. Bineinteles ca de fiecare data cand povesteau despre muzica, erau mentionate extrem de multe nume ale celor care au fost primii sau oricum printre primii care au cantat old music. Am notat cateva nume pe aici, dar nici mie nu imi spun momentan mare lucru – pana data viitoare voi sti mai multe, sper. Au vorbit despre muzica pe care o canta si despre aparitia si evolutia ei in istoria muzicii. Frankie a povestit multe despre cum a inceput el sa cante si cum, la fel ca la majoritatea celor care se apuca de cantat la chitara, a plecat de la Hendrix, Led Zeppelin, Rolling Stones si toti titanii din anii 60. Ne-a povestit despre toate chitarile lui, mai ales despre banjo. Banjo-ul lui era unul mai deosebit, fiind unul foarte rar, cu 5 corzi, in general un banjo avand 4 sau 6 corzi. Mi s-a parut inedit ca a 5-a coarda a banjo-ului, pleca de undeva de la mijlocul gatului chitarii. In general, un banjo e facut din metal, dar in mod deosebit, al lui era din lemn. Fiecare cantaret, are propria lui relatie cu banjo-ul, propriul sau tip de acordare. Zicea ca a gasit pe un site, un tip foarte pasionat de banjo, care a facut o lista cu toate tipurile de acordare si ca a ajuns pe la 4000. Mike a povestit cate ceva despre cele doua mandoline ale lui. Numele de mandolina vine din limba italiana care insemna “dezacordat”. Mike a povestit despre cum s-a cunoscut cu Frankie si Kim cu multi ani in urma la un festival, pe vremea cand fiecare canta separat – s-a intamplat la un festival de gen din Danemarca mi se pare, unde si-au dat seama ca stilurile lor sunt apropiate si ca pot canta impreuna. Oricat de mult le placea sa povesteasca, nu se compara cu cat de mult le placea sa cante. Frankie a si zis ca atata timp cat nu ne ridicam toti si plecam, ei inca o sa cante, ceea ce mi s-a parut extraordinar. Cu toate astea, aproape de ora 6, au decis sa incheie, ca sa ne putem pregati de concert. Ne-au multumit pentru participare si pentru caldura cu care i-am primit. Inainte sa plecam, Vali Racila ne-a zis ca cel mai probabil, aceste seminarii vor continua si anul viitor, tot in crama, unde se aude mult mai bine decat in sala de conferinte de la parter. Totul a fost ca o lectie de istorie, alaturi de niste oameni incredibili, foarte dornici sa cante si sa isi spuna povestile. Am urcat sa mananc si m-am intalnit cu prietenii pe care ii cunoscusem cu o seara inainte. Am mancat carnati de mistret, una din specialitatile lor. Au fost exact pe gustul meu. Imediat dupa, am plecat spre sala de concert, pentru ultimele concerte, care se anuntau de neuitat.

Asa cum am fost anuntati, seara a fost deschisa de Vali ‘SirBlues” Racila si Raul Kusak, care faceau lansarea oficiala a albumului proaspat terminat. De aceea am zis ca in prima zi am cumparat albumul inainte de lansare; atunci inca nu stiam de concertul lor – iar albumul l-am cumparat in prima zi,  fara sa gandesc  – a fost o reactie reflex cand am vazut Vali Racila si Raul Kusak. La 8, Berti Barbera a urcat din nou pe scena si i-a prezentat pe cei doi, mentionand cat de special i s-a parut albumul lor si invitandu-l pe Nicu Alifantis, care a produs acest album, sa spuna cateva cuvinte. La cateva minute, scena a fost eliberata, iar cei doi si-au luat locurile pe scena. Raul Kusak, la pian si Vali Racila in jurul chitarelor sale extraordinare. Concertul a fost integral acustic, cantand coveruri intr-o varianta proprie extraordinara. Stiam unele piese destul de bine din alte concerte ale lui Vali Racila. Kusak a cantat de asemenea si la triola, pe care se pare ca o indrageste foarte tare, pentru ca il vad din ce in ce mai des in orice fel de concert, cantand la ea – lucru care imi place foarte mult, avand un sound deosebit. A avut un moment foarte haios in care canta in acelasi timp, cu o mana la pian, cu cealalta la triola si sufla prin tubul acela pe care il avea atasat facand si un fel de backing-vocals. Vali Racila este inconfundabil, prin vocea lui unica – foarte delicata, calda si care te face automat sa zambesti; cat despre chitare, sunt toate deosebite, mai ales cea metalica, care din cate am inteles are peste 100 de ani.  Mi-a placut foarte mult cum au cantat. Sunetul a fost impecabil, parca scos de pe album chiar, iar cei doi au cantat ca de fiecare data, perfect. Fiind un concert adaugat cred, in ultima clipa, nu au putut sa cante prea mult, asa ca, dupa 5-6 piese, au parasit scena in ropote de aplauze. Sala era in picioare, aplaudand din toata inima, fiind vizibil impresionata de acest duo special. Cu toate ca nu cred ca se asteptau si nici timpul nu era suficient, nu au avut de ales si au trebuit sa se intoarca pe scena pentru inca un cantec. Vali Racila ne-a multumit, si fara sa ia nicio chitara in mana, l-a prezentat pe colegul sau, Raul Kusak la pian, care incepuse piesa. Parea sa fie o piesa instrumentala, iar din cum suna, era destul de melancolica. Numai cand imi amintesc ce s-a intamplat de fapt, ma trec niste fiori incredibili – era de fapt Little Wing – lucru pe care l-am realizat in momentul in care Vali Racila a inceput sa cante. Eram impietrit. Cred ca ultima oara cand am fost atat de socat, mirat, extaziat de o piesa, a fost la Brothers in Arms, unde erau atatea motive sa fiu asa (Mark Knopfler, Royal Albert Hall, Londra, sunetul ireal…) – si atunci stiam ca o sa aud piesa. A fost cea mai plina de sentiment, profunda, instrumental ametitoare si perfecta varianta Little Wing pe care am auzit-o. Piesa are si o semnificatie deosebita pentru mine – imi treceau atunci prin cap atatea amintiri. O realizare muzicala de neuitat care mi-a parut rau ca a durat atat de putin.

In pauza, am mers in foaier, unde i-am felicitat pe cei doi, care mi-au si semnat in agenda. Fiind ultima zi, era foarte mare aglomeratie pe acolo. Voiam foarte mult, inca dinainte de concert, sa imi cumpar CD-ul celor 3 belgieni, mai ales pentru ca auzisem ca sunt in numar mic. Intrasem in sala si nu am mai fost atunci, dar dupa pauza, a fost primul lucru pe care l-am facut. Chiar daca a fost mai scump si avea doar 8 piese, am avut un sentiment ca nu o sa regret. Pareau prea speciali ca sa nu imi placa si sa regret decizia.

Am intrat in sala, iar cei 3 belgieni au preluat scena. Steven de Bruyn, Tony Gyselinck si Roland van Campenhout – erau cei 3 care, din cate mi s-a parut mie, sper sa nu gresesc, canta impreuna doar ca un experiment, neconsiderandu-se o trupa. Sound-ul lor era unul total neasteptat pentru un festival de blues. Cred ca, in mare parte, nici macar nu a fost blues. Cred ca a fost un mix perfect intre ceva blues, mai mult jazz cu o picatura de psihedelic/progresiv si peste astea, elemente electronice. WOW!! Roland a facut partile de chitara si voce la unele piese. Roland e un chitarist calculat, care are o istorie lunga in muzica si in blues. Nici nu stiu exact cu cine sa il compar. Era chiar inedit intr-un fel. Vocea lui era cu totul deosebita, avand un ton gros deosebit, si un fel de a povesti mai mult decat a canta. Tony, un baterist foarte talentat, care avea ritmul in sange, si-a demonstrat calitatile la setul de tobe, dar el a facut de asemenea si toate sunetele electronice pe care le scotea dintr-un fel de…nu stiu ce era, dar avand in vedere ca, aparent raspundea si la presiune si la locul unde apasa si la miscare, m-a facut intr-un fel sa ma gandesc la un Continuum. Dar nu avea nicio legatura, pentru ca Tony scotea din “tableta” aceea, tot percutii, ceva mai deosebite si mai puternice sonor decat cele de baterie, avea sunete pur electronice, vajaituri, fasaituri si tot felul de minunatii de genul asta, care se potriveau bineinteles foarte bine. Steven era un fenomen. Instrumentul lui de baza era muzicuta. Avea destul de multe pe care le schimba chiar de mai multe ori in aceeasi piesa. Oricum facea, parca tot scotea un sunet total diferit din ele. Una dintre ele era cea mai mare muzicuta pe care am vazut-o vreodata – o muzicuta bass – la inceput nici nu stiam cum o sa reuseasca sa cante la ea. A avut la un moment dat o bucata in care a cantat la un fluier asemanator cu o macaitoare – de fapt, cred ca era chiar o macaitoare. Cu toate astea, cel mai inedit instrument pe care l-a folosit, a fost ceva pe care cred ca nimeni din sala nu-l mai vazuse. Era un Omnichord (am aflat cum se chema, pentru ca mi-a zis chiar el si mi-a scris in agenda), care era o combinatie intre acordeon si Continuum in mare parte. Era un instrument destul de mare, cam la fel de gros ca o chitara electrica, in forma de melc, cu zeci de butoane si slide-uri pe el. Sound-ul unui Omnichord era pur electronic, amintindu-mi clar de ce am auzit scos din orgile si sintetizatoarele lui Jean Michel Jarre sau de sunetele lui Rick Wright. Steven mi-a zis ca si el l-a gasit pe eBay si ca e un instrument la care se invata foarte usor sa canti, lucru care l-a atras si pe el de prima oara cand l-a vazut. Au cantat o parte din piesele pe care le au pe album, care au sunat foarte foarte bine dar, ca sa fie totusi putin in spiritul festivalului, au avut si 2-3 piese blues clasice, dar care, bineinteles le-au cantat tot in adaptarea instrumentala specifica lor – ceea ce a fost foarte impresionant. Nu stiu de ce exact, dar au cantat foarte putin, aproximativ o ora si ceva - a fost, in mod clar, mult mult prea putin. La bis, au revenit pe scena, in cele mai galagioase aplauze posibile. Au cantat ceva mai deosebit, (de parca nu fusesera deja deosebiti) o piesa la care Roland a folosit chitara metalica a lui Vali Racila. Ca orice lucru bun, dureaza putin, e insuficient si oricand ai vrea mai mult din el. Acesta a fost cel mai bun lucru din tot festivalul. Imi doresc foarte mult sa am ocazia sa ii vad din nou cat de curand, fiind trecuti deja pe lista de trupe pe care este imperativ sa le revad. Trei instrumentisti de mare mare clasa au cantat pe scena de la Sighisoara Blues Festival si nici macar nu au trebuit sa cante blues pentru a impresiona toata sala. Eu, eram total exploziv. Am fost extrem de impresionat, surprins si bucuros de ceea ce am auzit. La sesiunea de autografe, au fost foarte mirati sa afle ca CD-urile se vadusera toate si ca foarte multi dintre cei care veneau sa le ceara autograf, ii intrebau cum pot sa faca rost si de CD. Se pare ca am fost mai mult decat inspirat sa cumpar CD-ul inainte de concertul lor. Roland mi-a semnat cel mai deosebit autograf pe care l-am primit pana acum, facandu-mi un desen foarte haios cu el, iar Steven mi-a desenat si o muzicuta, in afara faptului ca mi-a povestit despre instrumentele lui. Speram foarte mult sa ii vad la jam session.

Si seara abia incepuse.

In scurt timp, am revenit in sala, pentru ultimul concert al festivalului, Murali Coryell. Murali Coryell este fiul lui Larry Coryell, un instrumentist foarte cunoscut, care activeaza mai mult in jazz si care am inteles ca a fost chiar si la noi intr-un anume concert. Nu stiam despre asta. Introducerea lui Berti Barbera l-a descris pe Murali, care este un nume de provenienta indiana, ca un artist care a crescut intre artisti inca de cand s-a nascut. A fost tinut in brate de Jimi Hendrix, cand avea doar 2 luni, Jimi avand o pasiune pentru mama lui, care era o femeie foarte frumoasa, asa cum chiar el ne-a marturisit. O perioada de timp foarte lunga, de ani de zile, a locuit in aceeasi casa cu Santana, iar cand avea vreo 10 ani, l-a cunoscut pe Miles Davis. Bineinteles ca asta e doar crema. Cu siguranta sunt pe lista zeci de alti super-artisti pe care i-a cunoscut, datorita tatalui sau. Murali a urcat pe scena impreuna cu Liviu Pop si Lenny Bradford, alaturi de care oricum canta de 2 zile la jam session-uri. In mare parte, a cantat piese de pe albumele sale, compozitii proprii. A sunat fain, dar nu a fost ceva chiar deosebit, dupa parerea mea, fiind neinspirat sa cante asa multe balade. Mi-ar fi placut un show mult mai dinamic, mai intens. Au fost si astfel de piese dar prea putin parca. Piesa care mi-a placut cel mai mult, a fost In the Room with Jimi, care se intelege de la sine de unde e inspirata. Piesa era un fel de tribut adus lui Jimi, avand multe bucati preluate din piesele arhicunoscute ale lui – cel mai tare m-am bucurat sa aud ceva Machine Gun. Spre sfarsit, Murali a chemat toti artistii sa vina pe scena, pentru un jam session oficial; primii si singurii care au raspuns invitatiei si care erau gata sa urce pe scena, au fost Diane Blue si Roberto Morbioli. Impreuna, au incheiat oficial festivalul in cele mai pure ritmuri de blues.

Inapoi la hotel, in crama, era o aglomeratie foarte mare, asa cum nu mai vazusem pana atunci. Erau cam toti artistii acolo, plus o multime de oameni. Era evident ca nu o sa apucam sa stam nici macar pe jos in fata, totul fiind foarte plin. Pentru ca eram foarte obosit, in mare parte voiam sa ii vad pe Steven, Tony si Roland. Nu mai stiu in ce ordine au urcat pe scena in seara aceea, dar stiu ca a fost foarte mare aglomeratie pe scena; erau toti pe acolo si chiar voiau sa cante. Lenny a fost din nou bassist-ul principal, cantand orice, oricum cu un profesionalism incredibil si mai ales cu o placere totala. I-am si zis ca il apreciez foarte mult pentru ca se vede ca el nu canta muzica, ci o simte –  facand  cantatul ceva care sa para atat de usor. Intotdeauna cu un zambet larg pe buze, plin de viata, nu a dat nicio secunda semne de oboseala. Liviu a fost, ca in fiecare an, inima festivalului. El i-a antrenat pe toti sa cante – pentru ca mare parte din artisti il cunosteau pe el. Am uitat sa zic ca, la concert, inainte sa urce pe scena Murali Coryell, Berti a facut o gluma zicand ca ar trebui sa numim festivalul Sighisoara Pop Festival, ceea ce nu ar fi asa o mare prostie, avand in vedere ca multi dintre invitati vin datorita lui. Liviu a batut pana dimineata din nou, el inchizand festivalul, la fel ca si in anii trecuti. Chiar se vede pasiunea pe care o are pentru muzica prin tot ceea ce face, mai ales prin cum canta. La fel ca si Lenny, si el poate sa cante absolut orice, cu oricine.

Sincer sa fiu, imi era teama ca dupa cele 2 seri foarte pline de dinainte, sa nu se sparga gasca pe la 3 dimineata, ca in anul precedent, cand marea parte a artistilor aveau avion la 5 dimineata. Nu a fost nici pe departe cazul. Pe la inceputul jam-ului, vagabonzii au invadat scena si alaturi de Kusak la pian, au cantat cateva piese in asteptarea Davinei, care pana la urma nu a mai urcat pe scena. A fost o faza haioasa : Darren a rugat pe cineva sa o cheme pe Davina, pentru ca o vazuse in camera cealalta. Tipul s-a intors si i-a zis ca o sa vina mai tarziu. Darren a intrebat : “But what was she doing??” Raspunsul a fost : “She was smoking!” Darren : “Davina is SMOKING????” a zis el foarte mirat de ceea ce a auzit. Foarte hazliu a fost socul lui. Nu a dat importanta si a continuat sa faca ce a facut extrem de bine in serile precedente, adica sa cante. Nu la mult timp, au fost schimbari de muzicieni si Liviu a trecut la tobe, Roberto la chitara, Diane la voce si muzicuta, bineinteles Lenny la bass, Darren era si el pe acolo cred, si spre bucuria mea, a aparut si Steven. Au cantat impreuna cateva piese, propuse de Diane si Roberto. La un moment dat, la sfarsitul unei piese, Steven a preluat initiativa si le-a propus tuturor o piesa, zicandu-le in ce game trebuie sa cante; in rest, trebuiau sa il urmareasca pe el. Bineinteles, toti au fost de acord. Habar n-am ce piesa a fost, dar a fost super tare si Steven a aratat din nou ca este un instrumentist deosebit - voce si muzicuta, cea din urma la un nivel pe care nu cred ca am mai avut ocazia sa-l ascult live vreodata… cel mai complex muzicutist pe care l-am vazut. Schimbarile instrumentale de pe scena erau permanente. La fiecare 2-3 piese se schimba cel putin un instrumentist. Era o dinamica extraordinara. Cel mai misto era ca de la un punct in colo, adica de pe la ora 3 si ceva, tot dadeau semne din ce in ce mai multi ca o sa plece de tot, strangandu-si instrumentele, zicand la revedere – dar se pare ca le cam placea ce se intampla pe scena si tot reveneau. Pe la ora 4, ramasesera pe scena destul de putini, Murali, Liviu, Lenny, asa ca am urcat in holul hotelului, chiar cu gandul sa urc in camera. Recunosc ca se simtea putin ca nu dormisem de ceva zile, asa ca am zis ca poate e cea mai buna idee sa inchei. Nu a mers!! In hol, am mai ramas putin cu prietenii care urmau sa plece la hotel Rex, si, din sala de conferinte se auzeau cei de la Little Brothers. Au facut exact cum mi-au zis in prima seara. Cand toata lumea se duce intr-o camera sa cante, ei se duc in cea de alaturi si au si ei propriul concert. Am urcat in camera, mi-am luat ultimul Snickers si am ramas in continuare. In sala, se statea pe jos, si nefiind prea multi oameni, atmosfera era foarte relaxata si linistita. Nu era la fel de galagios ca si jos, pentru ca se canta fara amplificare de niciun fel. In jumatate de ora de cantat si povesti, ii tot vedeam pe cantaretii de jos cum pleaca, cu instrumentele stranse. Lenny a fost cel mai curios de ceea ce se intampla si am fost foarte mirat sa il vad ca a intrat in sala cu bass-ul in mana, a ascultat alaturi de noi cateva piese, urmarind stilul lor de a canta si fiind bucuros ca e acolo si aude ceea ce se canta – aproape ca ii venea sa ia si el loc acolo alaturi de ei si sa povesteasca. Mi s-a parut un gest foarte deosebit din partea lui. Mike a propus dupa aceea sa ne invete un dans vechi, pe muzica pe care o va canta Frankie. A format 4 perechi, fiecare intr-un colt si a explicat pe rand fiecare miscare pe care trebuie sa o faca, cum se combina partenerii si tot asa. Oricum, a zis ca el o sa conduca dansul, dupa ce fiecare pereche a inteles dansul. A iesit destul de bine!! Mi-a placut la nebunie, chiar daca nu am participat direct. Il tin minte in mare parte si as putea sa ti-l arat la urmatoarea petrecere cand ne vedem. Aparent, avand in vedere ca vazusem ca toti artistii plecasera, credeam ca jos se terminase cantarea. Oricum, parca era deja ora 5. Am plecat din sala de conferinte, luandu-mi la revedere de la cei de la Little Brothers, cu gandul sa merg si eu sa ma culc. Nu mi-a venit sa cred, dar inca se auzea muzica de jos. Am coborat si eram total derurat. Toti artistii erau inca acolo!!! Oamenii astia chiar s-au indragostit de Sighisoara. Cred ca ultima jumatate de ora de jam a fost cea mai speciala, pentru ca erau pe scena instrumentisti din 5 din cele 6 trupe din festival, a 6-a fiind Little Brothers, care oricum cantau sus. Lenny, Liviu, Murali, Roberto, Steven, Darren (care facea si o parte de clape) si chitaristul de la Crossroads. Nu mai puteai sa arunci nici un ac pe scena. Spectacolul lor a fost complet din absolut toate punctele de vedere… magic. S-a incheiat pe la 6, chiar putin dupa 6.

Am adormit imediat dupa ce am iesit de la dus. Era aproape 7. M-am trezit, am luat micul dejun si am plecat. La coborare, in hotel, m-am intalnit cu Roland, caruia i-am multumit inca o data pentru spectacol si i-am zis ca sper sa il revad si in alt show la noi. A fost amabil si mi-a multumit pentru aprecieri. La 10:20 am luat rapidul spre Bucuresti. Am dormit mai bine de jumatate de drum, auzind in continuare sunetul muzicutei lui Steven, al trombonului lui Darren sau al chitarii lui Murali... Am visat blues.

A fost unul dintre cele mai placute, relaxante si totodata obositoare in cel mai revigorant sens (nu cred ca suna logic) evenimente la care am participat vreodata. Au trecut mai bine de doua saptamani si inca simt mirosul lemnului din hotel, inca vreau sa ma trezesc dimineata ca sa cobor la micul dejun, sa iau masa inainte de concert si sa blues. Nimic nu se compara cu 3 zile la sfarsit de februarie, intr-un loc de vis, unde vii doar ca sa te relaxezi si sa asculti cea mai buna muzica posibila.

Ganduri de la fata locului :

A fost BLUES. Un festival extraordinar de spectaculos, cu artisti de prima clasa si chiar mai mult, care au cantat ca intre prieteni cu pasiune si bucurie, in fiecare zi, pana la 6 fara un pic dimineata. Atmosfera a fost foarte calda si primitoare, mancarea foarte buna si m-am simtit ca si cum as petrece cu cei mai buni prieteni. Multumesc Sighisoara!! :)

Chiar daca am scris(nici mie nu imi vine sa cred) atat de mult, nu am reusit sa exprim nici macar o zecime din sentimentul pe care l-am avut acolo si felul in care m-am simtit. Trebuie sa vii acolo, sa vezi cu ochii tai si sa auzi cu urechile tale - desi mai mult iti folosesti inima si sentimentele - ce este cu adevarat si ce inseamna Sighisoara Blues Festival. Sper sa ne vedem acolo. Eu sigur o sa fiu acolo peste 347 de zile. 

Promit ca in urmatoarele zile, voi atasa si un link catre cateva fotografii pe care le-am facut - fotografii pe care le voi posta pe Flickr. 

Read more...

Sighisoara Blues Festival 2011 - partea a III-a -

Dimineata, desi era pus ceasul sa sune, undeva pe la 9, pentru a ma trezi la micul dejun, m-am trezit destul de linistit pe la 10. Nu stiu ce s-a intamplat, dar cred ca am inchis alarma de la ceas fara sa-mi amintesc macar. Fiind tarziu, m-am schimbat numaidecat, si la 10 si 8-10 minute eram deja jos – chiar nu voiam sa ratez micul dejun, era pacat. In jumatate de ora, eram deja adormit. Am iesit putin pe la 2 sa ma plimb si sa prind cateva poze cu ninsoarea superba pe vremea extraordinar de calda de afara. A meritat, bineinteles. O plimbare printre casele vechi, pe strazile goale, pe ninsoarea aceea superba, respirand acel aer curat, era exact ceea ce imi promisese Sighisoara. Nu a durat mult si s-a inserat. Am coborat sa iau cina, inainte de concert si am avut placuta surpriza sa il vad la masa alaturata pe Raul Kusak. Eram in RAI. Era clar ca nu venise doar pentru spectacol, ci avea de gand sa cante, chiar daca era numai la jam session, dar ma gandeam sa il rog mai tarziu sa imi semneze discul cumparat in prima zi, mai ales ca era si Vali Racila pe acolo.

Ganduri de la fata locului :
Ziua 2 de festival. "Ladies night" astazi, alaturi de Diane Blue si Davina and The Vagabonds. Atmosfera incepe sa devina din ce in ce mai incitanta - Diane Blue a facut un preview aseara la ce sa ne asteptam. Si cum ieri abia s-au incalzit, ma astept ca azi sa plecam de la jam session direct la micul dejun. Sa fie BLUES !!!

Cum ziceam, a doua zi a fost Ladies Night, conform traditiei incepute anul trecut cu Eden Brent si Sue Foley. Berti Barbera a facut bineinteles prezentarile si a anuntat modificarile de program ale zilei urmatoare: inca un concert special in deschiderea celorlalte doua deja programate, fiind vorba de concertul Vali ‘SirBlues’ Racila si Raul Kusak (bucurieeeeeeeeeeeee!!!!!) si un workshop care urma sa fie tinut de catre cei de la Little Brothers, care aveau destule de povestit a doua zi la ora 15:00. Totul suna extraordinar!! Berti nu ne-a mai tinut mult de vorba si a lasat spectacolul sa inceapa.

Diane Blue si Roberto Morbioli au fost cei care au deschis seara. Pe Diane am cunoscut-o deja la jam session, la fel si pe restul trupei, adica Liviu Pop la tobe si Lenny Bradford la bass, dar pe Roberto Morbioli chiar nu imi amintesc daca l-am vazut in prima seara la jam. E posibil. Show-ul celor 2 artisti a fost ca la mica intelegere intre doi prieteni: fiecare dintre cei doi a avut partile lui de concert cu trupa dar a avut si cateva piese impreuna. Avand asta in vedere, si-au rezervat ceva mai mult timp pentru cantare, adica aproape doua ore. Au cantat multe cover-uri foarte cunoscute dar si piese creatie personala. Show-ul lor a fost foarte bun, Roberto avand o serie de piese de blues extraordinare care aproape m-au ridicat in picioare, mai ales ca la una dintre ele a facut o plimbare prin public, in timpul solo-ului. Diane Blue a fost si ea cel putin la fel de spectaculoasa, atat la voce cat si la muzicuta. Am fost putin mirat de solo-urile lui Liviu. Pare ca e mai linistit, mai calm, mai calculat. Nu am vazut solo-urile interminabile care ridicau sala in picioare acum 2 ani la festival sau la alte concerte, in general Kusak/Pop, in care l-am vazut. Lenny a fost de milioane. Imi amintea de Mike Nuno, care a fost tot la fel, omniprezent acum 2 ani la festival, si el de asemenea un basist remarcabil.

Dupa o scurta pauza, flash-urile de lumina din foaier anuntau ca trebuie sa intram inapoi in sala pentru al doilea concert al serii. A doua doamna avea de gand sa vina printre noi, si anume Davina. Nu aveam nicio idee la ce sa ma astept per total, dar stiam ca trombonistul si tobosarul pe care ii vazusem cu o seara inainte au ceva de zis. Davina and The Vagabonds ne-au oferit un New Orleans Blues. Un stil de blues in care in mod neasteptat lipseste chitara, dar sunt obligatorii instrumente precum pianul sau instrumente de suflat precum trompeta sau trombonul. Un stil de muzica plin de viata, cu ritmuri alerte, o combinatie intre dixieland, blues, jazz si altele, cred, un stil care imi aminteste de filmul Chicago, un stil care reprezinta de fapt un spectacol prin definitie. Davina a fost cea care a cantat la pian si cea mai mare parte a pieselor si la voce, dar si ceilalti instrumentisti, tobe, trompeta, trombon, contrabas, au avut fiecare cel putin o piesa la care au cantat si la voce, fiecare dintre ei ducand parca putin in alta directie stilul de cantat. Show-ul lor a fost absolut, de la felul in care au cantat, la felul in care aratau si erau imbracati, la energia interminabila pe care o aveau si solo-urile incredibile pe care le-a avut de nenumarate ori fiecare membru. Davina insasi, era… o femeie si jumatate – o tipa plina de tatuaje care de care mai deosebite si care te faceau sa zambesti. Pe bratul stang, avea tatuat un ditamai patefonul – ala mi-a placut mie cel mai mult – avea o groaza de alte tatuaje pe maini pe piept sau pe gat; erai total cucerit de machiajul ei si de felul in care arata din cap pana in picioare. Prin show-ul lor, au fost in permanenta comunicare cu publicul care nu a fost mai presjos, a fost receptiv si deschis. Darren, trombonistul a fost cel care parea ca, la cata energie consuma, o sa primeasca in curand o factura de la Electrica; daca nu canta la trombon, dansa, cand canta la trombon, oricum dansa, cand canta la voce, canta si la trombon si daca nu canta la voce oricum canta si dansa; ca sa nu mai zic ca era in permanenta cu zambetul pe buze, un zambet cat trei. El era cel care il antrena si pe trompetist, care nu a fost mai prejos la cantat si tinea pasul cu toate nebuniile lui Darren. Iar Connor, bateristul, chiar daca parea ca sta cuminte la locul lui acolo in spate, ascuns in spatele pianului si al setului de tobe, stia foarte bine sa se faca auzit. A fost pacat ca pianul nu s-a auzit atat de tare cum trebuia, nu stiu de ce. Am vazut ca s-a tot incercat si de la sunet si de pe scena o rezolvare, dar nu prea a mers. A fost un show de milioane pe care mi-as dori sa pot sa il revad. Mai tarziu, la autografe, Davina mi-a semnat cu drag in agenda si mi-a marturisit ca are si ea o agenda exact la fel – tot un music book. M-am gandit destul de mult pe care dintre CD-uri sa il cumpar si l-am ales pe cel al lui Diane Blue, mai ales ca am vazut ca era un CD live cu o groaza de instrumentisti, printre care si Lenny Bradford.

Inainte sa plec, m-am imprietenit acolo in foaier cu doi tineri, cam tot de varsta noastra, care venisera la Sighisoara Blues pentru prima data – se vedea ca sunt pentru prima data, pentru ca in prima seara ratasera jam session-ul si stateau la hotel Rex, plangandu-se de cat de departe e – amatori. Am plecat de acolo direct spre crama, la jam session bineinteles. Primul lucru pe care l-am vazut cum am intrat in ultima sala unde se canta, a fost grand piano-ul Yamaha si Moog-ul care era deasupra lui. Era clar: Kusak. Urma sa fie si mai interesant, se pare, decat in prima seara. Principalii oameni pe scena au fost, ca si in prima seara – Murali Coryell, Liviu Pop, Lenny Bradford, Diane Blue, Roberto Morbilio. In plus, a fost Kusak care a cantat destul de mult si bineinteles a fost total binevenit, avand in vedere ca nu s-a rusinat sa faca si el spectacol cat de mult a putut. Ceva mai tarziu, a aparut si Davina, alaturi de toti vagabonzii ei, nu stiu daca a cantat cu altcineva – oricum nu a stat prea mult – doar cateva piese, dupa care Kusak a revenit la clape. Vagabonzii au ramas toti pe acolo, mai ales Darren, trombonistul care se vedea clar ca se simte in elementul lui cand canta mult si mai ales, orice. Era super fain cum un grup de instrumentisti care nu mai cantasera pana acum impreuna, se intelegeau atat de bine pe scena. Muzicienii veneau-plecau – tot timpul se schimbau intre ei. Bineinteles ca Lenny nu a putut sa stea chiar tot jam-ul la bass, asa ca, a mai schimbat cu Paul Baciu, care a fost extraordinar ca intotdeauna. Am observat ca Murali chiar era incantat sa cante alaturi de el si Kusak. Se intelegeau foarte bine pe scena. Tot in jurul orei 6 fara ceva, s-a terminat si a doua seara de jam, incheiata tot de Murali Coryell.

Ganduri de la fata locului :
BLUES-ul se incheie putin inainte de 6 dimineata, se pare. O zi colosala, muzica mi-a ridicat parul de pe mana si mi-a dat fiori mai mult decat o data. Diane Blue si Roberto Morbioli au deschis seara, fiind urmati de Davina and the Vagabonds care au dus spectacolul la un total alt nivel. Jam session-ul a fost condus de catre Murali Coryell, Liviu Pop si Raul Kusak. O treaba extraordinara! Buna noaptea, din nou!

Read more...

Sighisoara Blues Festival 2011 - partea a II-a -

Sighisoara, am revenit si stii ca mi-a fost dor de tine!! Lucrurile au fost putin diferite pentru ca anul acesta am ales sa merg chiar la hotel Sighisoara care era in cetate, fiind hotelul unde stateau cea mai mare parte a artistilor si in crama caruia s-au tinut si jam session-urile in fiecare an dupa concerte. Era destul de incomod, plictisitor si chiar obositor sa merg de 2-3 ori pe zi pana la hotel Rex si inapoi, care era destul de departe, tinand cont si de faptul ca sala unde aveau loc concertele era chiar la iesirea din cetate, deci foarte aproape de hotel Sighisoara. Diferenta de pret, care a fost oricum mica, chiar a facut toti banii. Iti garantez!!
Dupa ce ne-am cazat, eu am coborat numaidecat sa mananc. Imi era foarte dor sa mananc o ciorba de fasole la pita. In general nu sunt prea mare fan al ciorbei de fasole, adica nu sunt mai deloc de fapt – dar pe cea de acolo, in acea combinatie, adica in pita – care este de fapt un cilindru de paine cu coaja foarte groasa in care este ciorba – si cu ceapa pe care o ai pe langa...crede-ma este o delicatesa.

Pe la 7 am coborat la sala de concert, pentru deschiderea festivalului si primele concerte. Cand am ajuns, lumea abia incepea sa se stranga, asa ca m-am dus in foaier unde m-am intalnit, ca in fiecare an, cu o prietena care nu rateaza nici ea festivalul cu niciun pret; pentru ea e mai simplu pentru ca e din Sighisoara. Mi-am cumparat, ca de fiecare data, CD-ul de la editia precedenta, a 6-a (le am pe toate, bineinteles) si am fost foarte surprins sa vad un CD Vali Racila si Raul Kusak. WOW!! Era un vis. Doi titani ai blues-ului de la noi, pe acelasi disc. Mi l-am cumparat fara sa ma gandesc, fara sa stiu ce urma sa ma astepte si ca l-am cumparat de fapt inainte de lansarea oficiala. Pe la 8 si un sfert, Berti Barbera a urcat pe scena si ne-a urat bun venit la a 7-a editie a festivalului. Inca nu eram sigur la ce sa ma astept de la artisti, comparativ cu anii trecuti. Ii ascultasem pe toti din ce gasisem pe youtube, pe toti, dar erau destul de proaste inregistrarile si nu voiam sa stric placerea de a-i asculta prima oara la festival.

Festivalul a fost deschis de trupa romaneasca Crossroads (TM), care au sustinut ca nu sunt din Romania ci din Timisoara. Am mai auzit de ei in mod clar pana acum, dar chiar nu imi amintesc cand am mai fost la ei la concert. Au avut un spectacol bun de deschidere. Am auzit piese precum Time Machine, Kitchen Blues, Woman Across the River, Crossroads, bineinteles ,si Superstitious, care a incheiat show-ul lor. Mi-a placut foarte mult efectul pe care il folosea Bogy, vocalul care canta in acelasi timp si la muzicuta la unele piese. Facea muzicuta sa sune ca si cum ar fi pe un disc vechi de blues; atat de profund era sentimentul incat aproape ca auzeam click-uri si poc-uri de la zgarieturile de pe disc, un indicator suplimentar al vechimii foarte mari. De multe ori, imi place sa aud niste inregistrari originale, care e posibil sa nu fie asa curate din punct de vedere calitativ – calitatea mai proasta face veridica vechimea inregistrarii si parca te trimite inapoi in timp. De asemenea, si chitaristul trupei a facut o treaba buna, lucru pe care l-a aratat si la jam session-uri. A fost fain ca a deschis festivalul o trupa straina (din Timisoara), dupa cum considerau ei, desi acum un an s-a zis ca se vrea ca festivalul sa includa doar artisti straini; anul trecut a fost deschis de un duo – Raul Kusak si Liviu Pop iar Kusak imi amintesc ca a zis ca a fost un duo strain, avand in vedere ca Liviu Pop canta mai mult in State – deci au fost romanul Kusak si americanul Pop.

A doua trupa a serii a fost Little Brothers. O trupa originara din State, din New Jersey care sustine mare parte din spectacolele lor in New York. Frankie, Kim si Mike au fost cei 3 instrumentisti care au compus trupa. Genul abordat de trupa a fost old music, care a fost de fapt mai mult unul din parintii BLUES-ului, un gen de muzica pe care ei l-au asociat cu social music, de pe la inceputul secolului al XX-lea, cand nici nu se canta pe scene, ci lumea se strangea in jurul celor care cantau la diverse manifestari sociale. Frankie, care era liderul trupei, a povestit foarte multe despre ce canta si instrumentele pe care le folosea – el fiind in cadrul trupei chitara (acustica) si voce; Kim, sotia lui, canta la fiddle (vioara) si uneori voce, iar Mike canta la mandolina. Au avut cu ei o multime de instrumente, despre care au spus mai multe la workshop-ul pe care l-au tinut in ultima zi.

Cum ziceam, Frankie avea de multe ori ceva de spus inaintea pieselor, lucru care mi-a amintit si de povestile extraordinare pe care le-am auzit anul trecut de la Doug Mcloud. A trecut putin prin istorie si a amintit ca „Before there were guys with guitars playing blues, there were women with big jazz bands playing blues.” Asta in contextul in care, asa cum am zis, au fost piese la care Kim a fost vocalul. Ascultand muzica lor, care intr-un fel nu suna deloc a blues-ul pe care il ascult eu in general, mi-am dat seama pe la jumatatea recitalului, cat de multe pasaje, fragmente, bucati cat de mici – instrumentale sau ritmice – din ce cantau ei, se regasesc chiar si astazi in piesele celor mai mari cantareti de blues si cat de importanta este istoria si revenirea la inceputuri.

Cateva piese mai tarziu, Frankie ne-a propus sa facem un juramant in preludiul piesei Worry No More : „I – state your name – do here by swear to worry no more”. A vorbit de asemenea despre primii blues-eri, primele lor discuri care au fost inregistrate si cat de putin se canta acum muzica lor : „Their music lives on only in their scratchy records.” a zis Frankie. A mentionat foarte multe nume pe care le-am retinut si notat dar despre care recunosc ca inca nu m-am documentat si nu pot sa zic prea multe. Spre sfarsitul concertului, Frankie a schimbat chitara cu un banjo pe care a acordat-o destul de mult, facand si o gluma pe tema asta „Banjo players spend half their life tuning their instrument and the other half playing out of tune.” – mi-am amintit acum o alta gluma pe care a facut-o la inceput in timp ce isi acorda chitara – „We tune because we can” – facea asta pentru ca, dupa cum am zis, schimba destul de des chitarile. Dupa concert, cei 3 au fost foarte bucurosi sa semneze in agenda mea (Handwritten Rockopedia cum am numit-o) si atunci cand i-am intrebat daca vin la jam session, au fost indecisi, spunandu-mi ca in general atunci cand toti se inghesuie sa cante intr-o camera, ei isi iau instrumentele si merg in cea de alaturi unde au propriul lor jam, concert.

Cam asa a decurs prima zi de concert. O zi linistita, o deschidere foarte faina, care in a doua parte a fost ca o masina a timpului, la fel cum a fost Doug Mcloud acum un an si Rag Mama Rag acum 2 ani.
Conceretele s-au terminat, dar seara abia incepea, pentru ca se stia ca urmeaza traditionulul jam session. Am urcat inapoi la hotel, in asteptarea jam-ului. Banuiam ca mare parte o sa fie condus de Crossroads, avand in vedere ca Little Brothers nu pareau asa incantati de idee. Cand am coborat in crama, primul lucru pe care l-am observat a fost spatiul mai larg alocat „scenei”, mai mare decat era de obicei – acei 2 metri contau. Cei de la Crossroads au intrat pe scena destul de repede si distractia a inceput. Nu sunt sigur, dar din cate imi amintsc, inca din prima seara a coborat pentru jam session la bass, Lenny Bradford, care era bassist-ul lui Diane Blue si Murali Coryell. Crossroads s-au dezlantuit cat au putut si nu la mult timp au inceput sa se schimbe instrumentistii. La tobe, bineinteles a aparut Liviu Pop, care este cu siguranta cel mai bun si apreciat baterist roman. Liviu canta mare parte din an in State cu o multime de trupe de blues, in care este intotdeauna foarte apreciat. Din cate am inteles, el este „vinovat” in mare parte pentru toti artistii americani care vin la Sighisoara, el cunoscandu-i din concertele pe care le-a avut alaturi de ei in State. Putin mai tarziu, dupa ora 2, a fost prima surpriza a serii, si anume Diane Blue, care a auzit muzica si se pare ca nu s-a putut abtine sa nu coboare sa cante. Desi era tocmai ajunsa in Sighisoara, lucru pe care ni l-a si marturisit, si-a luat geanta cu muzicute, vocea extraordinara si voia buna si a coborat la jam session unde incepuse spectacolul.

La un moment dat, pe la mijlocul noptii, a aparut inca un tip, despre care nu aveam nicio idee din ce trupa era. Era trombonist-ul din trupa Davinei – unul dintre vagabonzi, daca pot sa zic asa. Darren „Ray Ray” Sterud a arata ca este un instrumentist care isi cunoaste foarte bine instrumentul si a aratat ca poate sa cante cam orice alaturi de trupa in jam, cantand la trombon, un instrument pe care nu cred ca am mai avut ocazia sa il aud live intr-un concert de blues. De asemenea din trupa Davinei, a cantat si bateristul – Connor „Chops” Mcrae care, la fel, a avut o prestatie impecabila, cu niste solo-uri incredibile. O alta surpriza, a fost Frankie, de la Little Brothers, care s-a indurat si, la rugamintea lui Vali Racila, a luat in mana chitara electrica a celor de la Crossroads, instrument pe care a zis ca nu l-a mai atins de cel putin 5 ani, si a participat la jam. La prima piesa se vedea ca are balamalele ruginite dar si-a dat drumul imediat si a cantat extraordinar inca 3 piese cu trupa, avand si solo-uri foarte faine. Si lucrurile urmau sa devina din ce in ce mai interesante. Pe la 3 si ceva mi s-a parut ca l-am vazut pe Murali Coryell, ceea ce mi se parea extraordinar, avand in vedere ca anul trecut Eric Sardinas, capul de afis, nu a participat la jam deloc. Murali nici nu a stat sa se gandeasca prea mult si a aparut imediat cu chitara facand din prima zi de festival una total extraordinara. A fost senzational ca a adus spiritul blues-ului acolo, prima lui piesa avand versuri total improvizate despre cum a ajuns la Sighisoara. A fost fantastic sa aud asa ceva. M-a facut sa zambesc si sa imi dau seama ce inseamna sa ai blues-ul in sange. Bineinteles ca jam-ul s-a intensificat, Murali cantand alaturi de Diane Blue, Liviu Pop, Lenny Bradford. Spre dimineata, inainte de 5, Murali a zis ca mai vrea sa cante dar sa lase pe altcineva la chitara, asa ca s-a asezat la tobe unde, bineinteles , a cantat foarte bine cateva piese, alaturi de cei de pe scena. Noaptea s-a terminat cu Berti Barbera la tobe, Murali Coryell la chitara si Lenny Bradford la bass.

Ganduri de la fata locului :
Prima zi de festival tocmai s-a incheiat. Am ascultat piese compuse inca de la inceputurile BLUES-ului, coveruri foarte cunoscute si un jam session de necrezut in care s-a cantat in cele mai neasteptate formule, in combinatii instrumentale extraordinare !!! Si ei zic ca abia se incalzesc :):):) buna noaptea :D

Read more...

Sighisoara Blues Festival 2011 - partea I -

In fiecare an, in ultimul weekend din luna februarie, o gasca de oameni, aceiasi in mare parte, se aduna la Sighisoara, pentru a celebra impreuna 3 zile de liniste, libertate si BLUES alaturi de artisti de renume international, care cu multa pasiune vin in Sighisoara, pentru a ne transporta macar putin in lumea extraordinara a BLUES-ului.

Am asteptat Sighisoara BLUES din 2011, inca de cand s-a terminat editia trecuta, care nu a fost chiar atat de spectaculoasa, ca cea din 2009, care a fost si prima la care m-am dus dealtfel.

Fiind in vacanta, am vrut sa ma si plimb putin, in afara concertelor, dar nu avea sens sa merg cu o zi mai devreme in Sighisoara, nefiind un oras tocmai animat, in afara perioadei in care era festivalul medieval, cand nu e loc nici sa arunci un ac. Mergand acolo pentru a 6-a oara (cred) nici nu mai aveam ce sa vad deosebit, mai ales ca urma sa stau oricum 3 zile in timpul festivalului de BLUES.

Fiind in zona, am decis impreuna cu prietenul cu care am fost, sa mergem prin Sibiu o noapte, pentru ca era aproape. Mie imi era clar dor sa il vad si sa fac niste fotografii, avand in vedere ca nu am mers de aproape 2 ani, adica inainte sa imi iau camera, iar el nu vazuse niciodata Sibiul. Drumul a durat o vesnicie, avand in vedere ca a trebuit sa ocolim prin Sighisoara ca sa ajungem. Am trecut si prin Copsa Mica chiar.

Mi-am amintit cu drag de primul meu drum la Sibiu de acum cativa ani, cand am fost la concert Jetho Tull. A fost in anul in care era Sibiu capitala europeana si concertul a fost organizat gratuit in Piata Mare. Am fost atunci cu o prietena, fiind printre primele dati cand am facut o astfel de excursie pentru un concert – desi pe atunci nu mai vazusem nici Sibiul si chiar eram dornic sa il vad. Era programat sa stam atunci o singura zi/noapte si apoi sa ne intoarcem acasa, dar tipa cu care eram mi-a propus sa mergem prin Sighisoara, pentru ca tocmai mersese ea cu cateva luni inainte si i s-a parut extraordinara. Eu nu aveam nicio idee despre ce vorbeste pe vremea aia. Auzisem de oras, de festival, dar nici nu visam sa merg, mai ales ca pentru asta, trebuia sa ne trezim de la 4 jumate. A fost foarte misto ca pe atunci nu era niciun tren direct si a trebuit sa schimbam trenul in Copsa Mica, care m-a impresionat foarte tare atunci – fiind parca scos dintr-un scenariu din viitor, gen Terminator, in care robotii cucerisera lumea si cam totul era distrus, in paragina, negru. Cam asta e peisajul de langa gara din Copsa Mica. In dimineata aceea era si foarte innorat, lucru care a ajutat foarte mult la crearea acestei imagini. Imi amintesc ca am urcat atunci pana langa sosea unde era o benzinarie Petrom, unde am intrat parca in alta lume – bineinteles arata foarte bine si era luminata ca oricare alta, dar din cauza negrului de afara, prima mea reactie a fost – “Astia au furat toata lumina si au ascuns-o aici”.

Am ajuns pana la urma in Sighisoara si chiar daca prima impresie a fost una indecisa, spre pranz, cand a iesit si soarele, orasul a inceput sa isi arate partea luminata. Mi se pare ca nu am avut la dispozitie decat vreo 4 ore, asa ca nu am apucat sa facem prea multe pe acolo. Deocamdata, am sa inchei acest flash back ca sa continui cu cel mai recent, despre care ma apucasem sa iti povestesc. Ajuns in Sibiu, totul a fost ca si mersul pe bicicleta, nu aveam cum sa uit ce, cum si unde era. Ne-am cazat la Old Town Hostel, care este un loc super fain, pe care ti-l recomand daca ajungi pe acolo pentru cateva zile. Era destul de plin de studenti la arhitectura din toata tara, pentru ca mi se pare ca avea loc bienala de arhitectura – era un eveniment care nu trebuia ratat pentru ei cred – asa ca am stat acolo cu o multime de studenti. Era destul de tarziu – se facuse vreo 3 si ceva – si era si innorat, deci era destul de intunecat afara. Cu toate astea, m-am plimbat cateva ore, am mai vizitat putin ce era deschis si am facut primele fotografii, cateva chiar reusite. Cina am luat-o inevitabil la Bufnita, al carui meniu este mai ceva ca la chinezesc cred – nu se mai termina!! dar preturile sunt rezonabile si atat de bun, incat sa stii unde vrei sa mananci si urmatoarea data cand ajungi acolo. Gulasul lor e ceva extraordinar care trebuie incercat – cu siguranta ti-ar placea. Dupa mancare, am ajuns din nou in Piata Mare unde, m-am plimbat. Atat. Timp de aproape o ora cred, m-am jucat cu zapada, am tras niste poze, si altceva nu am facut mare lucru – dar a fost o idee foarte buna, ca o purificare interioara si curatare de tot ce se intamplase pana atunci. Vremea era extraordinara desi inca mai fulguia putin – era foarte cald, ceea ce a facut momentul si mai fain. Dupa, am ajuns si intr-un bar, iar dintre toate, Old Friends mi-a sunat cel mai bine. Vin fiert, ceva muzica buna (au pus de vreo 3 ori Through the Gravepine de la Creedence – nu stiu de ce si nu ca ar fi fost ceva rau) si o atmosfera linistita.

A doua zi aveam tren de la 12 si ceva catre Sighisoara, dar voiam sa ne plimbam putin inainte, ceea ce am si facut. Am incercat sa imi coordonez fotografiile cu zborul porumbeilor din Piata Mare – am reusit intr-o anume masura – m-am mai plimbat haotic pe acolo, ceea ce a fost extraordinar – chiar uitasem cat de spectaculoas este orasul si mai ales cat de mare - am facut o razie printre martisoare, de unde am si cumparat cateva – erau handmade si chiar meritau. Ora 12 a venit mai repede decat am crezut asa ca auzeam deja acordurile de blues inca din gara din Sibiu.

Ganduri de la fata locului :
Miroase a BLUES, se misca pe ritm de BLUES, are gust de BLUES, ii circula BLUES in sange, gandeste BLUES, iti sopteste BLUES, arata a BLUES. Nu poate fi decat Sighisoara. :) . SWEEEET HOME SIGHISOARA !!!

Read more...

POV

A year ago, I wanted to make an experiment and asked some of my friends to write an article every month for my blog. I had some of it planned for some time and it seemed like a good idea. Well, as you can see, it didn’t work. A few days ago, Ana, a very good friend of mine, asked me if she could write something for my blog. She said she had a very good idea on a topic and she remembered my idea. I was sure that she would write something really cool – I knew it since last year when I first told her about it. I wanted some new ideas and feelings on my blog. She said she was going to write a review on Black Swan. Last week I saw the Golden Globe Awards, and that was the first time I heard about the movie. Still, I didn’t have time to see most of the movies that were nominated and Black Swan didn’t really impress me from the trailer that I saw after the Globes.

Ana had a different opinion than most viewers about this movie, which I considered a great thing; I myself have sometimes different opinions about movies, that viewers or critics consider either very good or very bad. But it seems I never had the courage to make a review on a movie, because I never thought it was good enough. I was amazed to read her review. It is just like I would have wanted it to look if I had written it. Ana did a really great job writing this. She had a great ambition to make it look good, and even considered making some changes last night. It sounded familiar. I would have probably done the same thing if I hadn’t liked it the first time. I assure you that both the old version and the new one are just as good, but, as she wished, I will publish the last one.

Thank you Ana!! I owe you one for this great review. I love it!


Subject in Matter
Personal observations and critiques for Aronofsky’s 2010, Black Swan.

To begin to describe it: it is one of the most raved films of the year.
Is it good? Definitely! - we hear it’s up for many awards. Then there’s that 10% who disagree. So maybe the best way to introduce it is as Kunis’ character so charily puts it, “It’s not for everyone”.

The 10 percent have to be the ones who ask themselves ‘What is so great about Black Swan?’ This is a ‘love it’ or ‘hate it’ film. If you love it, nothing will compare to it. Hating it for the right reasons - not just calling it ‘stupid’, makes you a bit more objective.

So what is so great about Black Swan? Naturally people like it because it has a level of absurdity, it revolves around art and it looks like it’s been made by “smart people”. Critics love it because it’s like nothing that’s ever been done before. But different isn’t necessarily good.

The trailer left me with the impression that the film was especially made for the Academy Awards. That didn’t cloud my judgment, though! I wouldn’t go as far as calling it flick load of clichés; but that’s only because a friend was kind enough to tell me calling a movie a cliché is a cliché itself.

I’ll call it a motionless film, far from the end piece it initially aspired to. There is a thin line between striving and trying TOO hard. This is the latter.

Black Swan is a very ambitious movie, but it puts too much effort into a piece that should have been a light blend of melodrama and ballet aesthetics, with a strong focus on the reality of the characters. It simply lacks the right combination of madness and art for the ideal score.

Comparison

Those who are fans of Aronofsky, MUST have seen Requiem for a Dream. Even if the story is different to Black Swan, this is a comparison between the ways stories were built.

Requiem is an exceptional piece of work. The camera is subjective throughout the film and focuses on the evolution (or rather involution) of the characters: what they feel, what they fear to feel and why. It gives you the opportunity to establish a connection with them before they become complete wrecks. (focus on the word “characters”)

This is conviction, a quality of which Black Swan lacks completely.

Natalie Portman’s Nina is a walking nightmare from the first moment we see her. We find here motifs like the scratch on her back, the way people shape-shift around her, talking pictures, paranoia and severe hallucinations. Nina is not a character! She is just a set of obsessive behaviors. All the conflicts that occur in the film are a mere result of her constant complaining – a pointed out fact throughout the film by herself and the characters. Her perpetual terrified state makes for one sorry hero.

Coherence

Another reason why we can’t connect with her is that the movie doesn’t answer the question WHY?

Why is performing so important to her? What does she have at steak?
- If this film is about art, than what is the moral? Become a ballerina and lose your mind? I highly doubt prima ballerinas are paranoid schizophrenics. The constant “tango” between reality and Nina’s imagination becomes quite weary.

Then we get the stylistics - everything is focused on “the looks of it” rather than “the feel of it”, and it makes Black Swan theatricality.

The Characters

Not just Nina, but all the characters are built almost intentionally without either passion or empathy. The mother gave up her dancing career to have Nina, and spends all day long painting freaky portraits in her studio; the director of the ballet company acts as the typical eccentric “man of arts”, who naturally intends to sleep with all his leading dancers; and Lily, the new hot dancer who showed up out of nowhere, is the impersonation of free spirit and happily breaks any rule she can get her hands on.
The purpose of the film was for the audience to sympathize with Nina, but too much of the show is built on her mental illness. The symbolism that characterizes the initial Swan Lake ballet has been kept to in the movie: at the beginning we see Nina wearing light colored clothes and despite her accomplishments so far in her life, she feels repressed and pathetic. But when she starts finding confidence and gives in to her passions, her attitude changes and she literally start wearing black. However, the artificial nature of the characters and surroundings, make this film embarrassingly obvious.




A little something on the juvenile gibberish

What I loved about the film was its good OST; and I must say, Tchaikovsky is the only “character” in the picture you can feel all the way through, and is better outlined than any of the obvious personalities.

However, I am not sure of how good an idea it was to play Tchaikovsky over Nina’s masturbation scene. It was by far the movie’s biggest downside – it made the transition from an insecure drama, horror… whatever it is, to parody. I understand Aronofsky’s ambition to push the boundaries of sanity as far as they go, but this and the hard to define sex scene between Nina and her rival dancer reduces the entire film to an adolescent aberration.

Genre

Has anyone else asked themselves: what is it? Is it a horror, or is it supposed to be artistic? It’s both and neither. So you could call it a fancy-freak show. Even Nina’s physical breakdown, (best example: the bloody nails), has no real dramatic significance. Her character is so repressed and frightened that it looks as though she stopped growing sometime in her childhood (hence all the stuffed animals and name-calling “princess”).

Awards

All this being said, I don’t think it’s the actors’ fault the film turned out this way. I’ve always seen Natalie as quite limited when it comes to acting, but it does look like she puts on quite a struggle to keep up with Aronofsky’s overstated ideas. At one point, she even does a genuine acting performance.

Still, it’s important to specify that the film’s ingenuity isn’t in the acting abilities, but in the authenticity of the ballet performances. Natalie herself had trained for the role for a year or so… and the Academy simply loves to see its actors go through hell for art’s sake; which is probably why she has the best odds to win this year… for her troubles; after all, that’s why they hand out little statues these days anyway.

To sum up, Black Swan is definitely in a class of its own: the only thing standing between the film and its purpose is itself. Perhaps the minority of viewers who simply “aren’t for” Black Swan, are the unlucky ones who can’t ignore the juvenile representations of madness and use of film style that runs from the beginning to the end.

Read more...

8. Imaginatie

Acesta este un top 10 al celor mai bune conferinte pe care le-am vazut pe TED. Mai multe detalii aici.


Stiu ca iar a trecut mult timp de cand nu am mai scris, desi am promis ca voi scrie constant, de dragul acestui top. Au trecut aproape 4 luni de zile si s-au intamplat multe de atunci. Cel mai important lucru, care trebuie si mentionat, avand legatura cu acest top in mod direct, este faptul ca am fost la TEDx Bucharest 2010. A fost o realizare foarte mare pentru mine, avand in minte de mult timp sa fac acest lucru, mai exact de cand a fost prima oara TEDx la noi, acum vreo 2 ani mi se pare si inca nu stia prea multa lume ce e aia TED. Nu a fost la foarte mult timp dupa ce am descoperit eu TED, inca nu o sa iti spun cum. Am ajuns la TEDx, dintr-un mare noroc. Pentru eveniment era nevoie de o gramada de voluntari care sa se ocupe de toate lucrurile care trebuiau organizate acolo in ultimele zile dinaintea evenimentului si mai ales in timpul evenimentului (multumesc Corina pentru info). Eu auzisem si vazusem in Money Express ca o sa aiba loc din nou TEDx pe 15 octombrie dar nici nu m-am interesat sa aflu prea multe despre el, pentru ca data trecuta cand am zis ca fac tot posibilul sa merg, am aflat ca tot posibilul e imposibil, deoarece exista o preselectie a inscrisilor, care oricum daca sunt admisi trebuie sa plateasca o taxa de 100$ pentru participare. Asa ca nu as fi dat 100$ pentru niste conferinte despre care nu as fi fost sigur ca sunt extraordinare. Dar, avand ocazia sa merg ca voluntar a fost un cadou extraordinar, chiar daca initial ni s-a zis tuturor ca probabil nu vom putea participa la toate conferintele.

Cu toate astea, am avut noroc si am facut parte din echipa tehnica, ramanad in sala sa ajut cu tot ce am putut pe tot parcusul zilei, ceea ce a fost extraordinar. Am invatat cateva chestii misto, am cunoscut oameni de treaba si am vazut niste conferinte extraordinare. A fost interesant ca i-am vazut pe cei mai multi dintre speakeri cu o seara inainte, cand au facut repetitiile, au verificat prezentarile si s-au acomodat cu scena, si a fost tare ca unele conferinte au fost mult mai interesante la repetitii, atunci nefiind presati de timp, ducand conferinta pana la chiar mai mult de 30 minute (iar la TED in general maximul e de 18) – a doua zi, toate au fost scurtate incat sa se incadreze cat mai bine in timp, desi cei mai multi tot nu au reusit. Una peste alta, a fost un eveniment extraordinar, la care m-am bucurat enorm sa fiu prezent, experienta pe care sper sa o mai repet cat de curand. De curand, conferintele au fost postate si pe site-ul TEDx Bucharest, asa ca, daca te pasioneaza intra pe http://www.tedxbucharest.com/2010/speakers/#fixed (cateva din preferatele mele au fost Oana Pellea, Roland Hermann, Nik Halik, Mihai Panaitescu).

A fost o introducere mai lunga, dar a fost pe aceeasi tema ca si topul.
James Cameron este producator, regizor, scenarist si inovator in industria cinematografica. Este foarte cunoscut pentru productiile lui extraordinare si intotdeauna deosebite si nemaivazute in materie de efecte speciale.
In discursul lui, James Cameron vorbeste despre curiozitate si imaginatie, care i-au fost calauze.

Curiozitatea este una din insusirile care ma caracterizeaza. Dintotdeauna am fost curios sa stiu. Am vrut mai multa informatie, mai mult totul. Pana sa merg la scoala, care a reusit cu mare mare succes sa imi distruga o groaza din calitatile mele; nu aveam limite in general si chiar simteam ca pot sa fac de toate, asta fiind dovedit de faptul ca eram omniprezent pe la Palatul Copiilor unde am facut cam tot ce am vrut si tot ce mi s-a permis ca varsta. Am mai povestit cu siguranta cate ceva despre asta. Scoala in schimb te introduce intr-un regim de concurenta de mizerie. Te priveaza de la prietenie, care devine cu timpul din ce in ce mai greu sa o castigi, asta mai ales prin faptul ca trebuie din start sa privesti invatatoarea ca un superior. Eu nu am inteles asta. E adevarat, la Palatul Copiilor nu spuneam chiar tuturor pe nume; stiu sigur ca eram bun prieten cu Sorin (Anghel – despre care am vorbit anterior), dar nu numai cu el – era ceva general sa fim prieteni cu profesorii de acolo, atmosfera era una total relaxata. Adica, aveam teme pentru acasa – dar erau justificate – nu puteai sa faci pian fara sa exersezi acasa, nu? In scoala, esti introdus in sistemul ierarhic de catre invatatoare care iti e superior clar si seful sefilor, the master of disaster – directorul aka directoarea la mine la scoala. Ce m-a deranjat in treaba asta? Faptul ca nu exista libertate de exprimare, faptul ca toata lumea este plasata la un moment dat pe un loc anume , faptul ca nu esti ascultat, decat cu foarte mici exceptii si oricum parerea ta este ignorata si aruncata la cos in final, esti amenintat in mod constant ca daca nu inveti, daca nu esti cuminte, daca nu scrii frumos, daca nu tii mainile la spate, vei fi pedepsit intr-un mod sau altul, ori ca iti da nota mai mica, ori ca iti da cu rigla peste mana, ori ca o cheama pe mama ori ca, si asta este de departe my personal favourite, te duce la director!!! Daca auzi ca te duce la director, e clar frate, te da afara din scoala, acasa te dau afara din casa parintii, o sa fii renegat, sa ajungi sa cerseti langa piata sau in gara si cele mai negre scenarii posibile. Pai mie chestia asta imi suna a dictatura. Si nimeni nu poate nega ca cele insirate mai sus nu sunt adevarate. Si noi, pentru ca suntem indeajuns de fraieri la 7-10 ani, credem ce zice femeia aia si chiar credeam ca directoarea e un fel de monstru epic care joaca cu coduri. Si uite asa, tot sistemul asta tampit, persista si in generala si in liceu si cel mai rau si in facultate. Treaba e ca, prin liceu asa, incepi sa te prinzi ca e o mare cacealma si ca toata treaba cu „te spun...” si „te duc...” si „iti fac...” e mare parte vrajeala. Maaaaare vrajeala. Sunt si exceptii, dar aia sunt profii extremisti pe care nu ii iau in considerare. Prietenii stiu la ce ma refer cand zic „Te duc la director?” – „Hai la director!”.

Nu a fost chiar off topic ce am zis. Are legatura cu imaginatia si de faptul ca suntem privati de la a ne imagina lucruri in mod liber.
Ai mei m-au lasat sa fac o groaza de chestii misto cand eram mic, pe care alti copii nu au avut voie. Asa ca am vazut multe filme, care nu erau tocmai pentru copii, mult mai devreme decat altii, si aici ma refer bineinteles la filmele de actiune, thriller chiar si horror putin. Stiu sigur cat de impresionat am fost de Terminator cand l-am vazut. Nu ma mai satura bunul Dumnezeu, asa ca mi-a zis o prietena recent legat de... total altceva. Imi amintesc ca auzisem la un moment dat ca a aparut si Terminator 2 si am vazut secvente din el, erau secvente din trailer si am fost uimit, socat cand le-am vazut, dar nimeni nu il avea (pe caseta video bineinteles) si nu puteam sa fac rost de el de niciun fel. A aparut intr-un final la TV mi se pare si m-am bucurat de el ca de un super cadou de Craciun.

Un lucru care in copilarie mi-a fortat imaginatia catre noi limite a fost fara discutie LEGO. Sa zicem ca de Terminator ma mai satura bunul Dumnezeu, dar de LEGO nu... chiar nu. Eram (si inca sunt) vrajit de LEGO. Primul LEGO pe care l-am primit a fost la 3-4 ani de la Mos Craciun. A fost un soricel rosu din vreo 6-7 piese. A fost un inceput lent dar sigur. In anii ce au urmat mi-am tot cumparat din cand in cand pe masura posibilitatilor cate un LEGO, pentru ca erau foarte scumpe si nu prea imi permiteam. Dar una peste alta am reusit sa am un numar suficient de piese pentru a putea face cam tot ce imi doresc. LEGO nu are limite. Asta este ceva absolut extraordinar. Poti crea, poti inventa, poti merge in alte universuri deja existente sau mai bine, create de tine, poti evolua. Eu, si cu un vecin de-al meu, care si el avea LEGO, ne-am jucat ani si ani de zile ba la mine acasa, ba la el, si nu ne-am oprit niciodata din a crea. A fost extraordinar. Inca si acum, o data pe an imi scot cutia de LEGO, o rastorn si imi construiesc ceva, orice. Ma incanta enorm sa o fac si sunt sigur ca pe viitor ii voi cumpara copilului meu cantitati obscene de LEGO, dar stiu ca dupa ce se va duce la culcare ma voi juca si eu. Imi amintesc cat de extraordinare mi se pareau revistele promotionale LEGO. Le-am rasfoit de mii de ori. In ultimii ani cand inca imi cumparam, adica undeva prin 2000-2001, incepusera sa apara programele care includeau computerul si camere web si o groaza de chestii care ma incantau enorm.
Mi-ar fi placut sa am ceva talent la desen. Am mai zis-o? Cred ca da. Am incercat si inca incerc, dar cred ca am o problema cu proportiile. Tz – trebuie sa mai lucrez la asta.
Mai am cateva chestii de povestit pe aceeasi tema, dar le pastrez pentru alta conferinta din top. Stiu eu care.

Nu vreau sa stric placerea conferintei, dar m-au marcat cuvintele incredibile ale lui James Cameron cand a zis ca „a esua trebuie sa fie o optiune – orice se face cu un risc”. Si asta ma incurajeaza enorm in tot ceea ce gandesc, fac si imi doresc.

Read more...