Sighisoara Blues Festival 2011 - partea a II-a -

Sighisoara, am revenit si stii ca mi-a fost dor de tine!! Lucrurile au fost putin diferite pentru ca anul acesta am ales sa merg chiar la hotel Sighisoara care era in cetate, fiind hotelul unde stateau cea mai mare parte a artistilor si in crama caruia s-au tinut si jam session-urile in fiecare an dupa concerte. Era destul de incomod, plictisitor si chiar obositor sa merg de 2-3 ori pe zi pana la hotel Rex si inapoi, care era destul de departe, tinand cont si de faptul ca sala unde aveau loc concertele era chiar la iesirea din cetate, deci foarte aproape de hotel Sighisoara. Diferenta de pret, care a fost oricum mica, chiar a facut toti banii. Iti garantez!!
Dupa ce ne-am cazat, eu am coborat numaidecat sa mananc. Imi era foarte dor sa mananc o ciorba de fasole la pita. In general nu sunt prea mare fan al ciorbei de fasole, adica nu sunt mai deloc de fapt – dar pe cea de acolo, in acea combinatie, adica in pita – care este de fapt un cilindru de paine cu coaja foarte groasa in care este ciorba – si cu ceapa pe care o ai pe langa...crede-ma este o delicatesa.

Pe la 7 am coborat la sala de concert, pentru deschiderea festivalului si primele concerte. Cand am ajuns, lumea abia incepea sa se stranga, asa ca m-am dus in foaier unde m-am intalnit, ca in fiecare an, cu o prietena care nu rateaza nici ea festivalul cu niciun pret; pentru ea e mai simplu pentru ca e din Sighisoara. Mi-am cumparat, ca de fiecare data, CD-ul de la editia precedenta, a 6-a (le am pe toate, bineinteles) si am fost foarte surprins sa vad un CD Vali Racila si Raul Kusak. WOW!! Era un vis. Doi titani ai blues-ului de la noi, pe acelasi disc. Mi l-am cumparat fara sa ma gandesc, fara sa stiu ce urma sa ma astepte si ca l-am cumparat de fapt inainte de lansarea oficiala. Pe la 8 si un sfert, Berti Barbera a urcat pe scena si ne-a urat bun venit la a 7-a editie a festivalului. Inca nu eram sigur la ce sa ma astept de la artisti, comparativ cu anii trecuti. Ii ascultasem pe toti din ce gasisem pe youtube, pe toti, dar erau destul de proaste inregistrarile si nu voiam sa stric placerea de a-i asculta prima oara la festival.

Festivalul a fost deschis de trupa romaneasca Crossroads (TM), care au sustinut ca nu sunt din Romania ci din Timisoara. Am mai auzit de ei in mod clar pana acum, dar chiar nu imi amintesc cand am mai fost la ei la concert. Au avut un spectacol bun de deschidere. Am auzit piese precum Time Machine, Kitchen Blues, Woman Across the River, Crossroads, bineinteles ,si Superstitious, care a incheiat show-ul lor. Mi-a placut foarte mult efectul pe care il folosea Bogy, vocalul care canta in acelasi timp si la muzicuta la unele piese. Facea muzicuta sa sune ca si cum ar fi pe un disc vechi de blues; atat de profund era sentimentul incat aproape ca auzeam click-uri si poc-uri de la zgarieturile de pe disc, un indicator suplimentar al vechimii foarte mari. De multe ori, imi place sa aud niste inregistrari originale, care e posibil sa nu fie asa curate din punct de vedere calitativ – calitatea mai proasta face veridica vechimea inregistrarii si parca te trimite inapoi in timp. De asemenea, si chitaristul trupei a facut o treaba buna, lucru pe care l-a aratat si la jam session-uri. A fost fain ca a deschis festivalul o trupa straina (din Timisoara), dupa cum considerau ei, desi acum un an s-a zis ca se vrea ca festivalul sa includa doar artisti straini; anul trecut a fost deschis de un duo – Raul Kusak si Liviu Pop iar Kusak imi amintesc ca a zis ca a fost un duo strain, avand in vedere ca Liviu Pop canta mai mult in State – deci au fost romanul Kusak si americanul Pop.

A doua trupa a serii a fost Little Brothers. O trupa originara din State, din New Jersey care sustine mare parte din spectacolele lor in New York. Frankie, Kim si Mike au fost cei 3 instrumentisti care au compus trupa. Genul abordat de trupa a fost old music, care a fost de fapt mai mult unul din parintii BLUES-ului, un gen de muzica pe care ei l-au asociat cu social music, de pe la inceputul secolului al XX-lea, cand nici nu se canta pe scene, ci lumea se strangea in jurul celor care cantau la diverse manifestari sociale. Frankie, care era liderul trupei, a povestit foarte multe despre ce canta si instrumentele pe care le folosea – el fiind in cadrul trupei chitara (acustica) si voce; Kim, sotia lui, canta la fiddle (vioara) si uneori voce, iar Mike canta la mandolina. Au avut cu ei o multime de instrumente, despre care au spus mai multe la workshop-ul pe care l-au tinut in ultima zi.

Cum ziceam, Frankie avea de multe ori ceva de spus inaintea pieselor, lucru care mi-a amintit si de povestile extraordinare pe care le-am auzit anul trecut de la Doug Mcloud. A trecut putin prin istorie si a amintit ca „Before there were guys with guitars playing blues, there were women with big jazz bands playing blues.” Asta in contextul in care, asa cum am zis, au fost piese la care Kim a fost vocalul. Ascultand muzica lor, care intr-un fel nu suna deloc a blues-ul pe care il ascult eu in general, mi-am dat seama pe la jumatatea recitalului, cat de multe pasaje, fragmente, bucati cat de mici – instrumentale sau ritmice – din ce cantau ei, se regasesc chiar si astazi in piesele celor mai mari cantareti de blues si cat de importanta este istoria si revenirea la inceputuri.

Cateva piese mai tarziu, Frankie ne-a propus sa facem un juramant in preludiul piesei Worry No More : „I – state your name – do here by swear to worry no more”. A vorbit de asemenea despre primii blues-eri, primele lor discuri care au fost inregistrate si cat de putin se canta acum muzica lor : „Their music lives on only in their scratchy records.” a zis Frankie. A mentionat foarte multe nume pe care le-am retinut si notat dar despre care recunosc ca inca nu m-am documentat si nu pot sa zic prea multe. Spre sfarsitul concertului, Frankie a schimbat chitara cu un banjo pe care a acordat-o destul de mult, facand si o gluma pe tema asta „Banjo players spend half their life tuning their instrument and the other half playing out of tune.” – mi-am amintit acum o alta gluma pe care a facut-o la inceput in timp ce isi acorda chitara – „We tune because we can” – facea asta pentru ca, dupa cum am zis, schimba destul de des chitarile. Dupa concert, cei 3 au fost foarte bucurosi sa semneze in agenda mea (Handwritten Rockopedia cum am numit-o) si atunci cand i-am intrebat daca vin la jam session, au fost indecisi, spunandu-mi ca in general atunci cand toti se inghesuie sa cante intr-o camera, ei isi iau instrumentele si merg in cea de alaturi unde au propriul lor jam, concert.

Cam asa a decurs prima zi de concert. O zi linistita, o deschidere foarte faina, care in a doua parte a fost ca o masina a timpului, la fel cum a fost Doug Mcloud acum un an si Rag Mama Rag acum 2 ani.
Conceretele s-au terminat, dar seara abia incepea, pentru ca se stia ca urmeaza traditionulul jam session. Am urcat inapoi la hotel, in asteptarea jam-ului. Banuiam ca mare parte o sa fie condus de Crossroads, avand in vedere ca Little Brothers nu pareau asa incantati de idee. Cand am coborat in crama, primul lucru pe care l-am observat a fost spatiul mai larg alocat „scenei”, mai mare decat era de obicei – acei 2 metri contau. Cei de la Crossroads au intrat pe scena destul de repede si distractia a inceput. Nu sunt sigur, dar din cate imi amintsc, inca din prima seara a coborat pentru jam session la bass, Lenny Bradford, care era bassist-ul lui Diane Blue si Murali Coryell. Crossroads s-au dezlantuit cat au putut si nu la mult timp au inceput sa se schimbe instrumentistii. La tobe, bineinteles a aparut Liviu Pop, care este cu siguranta cel mai bun si apreciat baterist roman. Liviu canta mare parte din an in State cu o multime de trupe de blues, in care este intotdeauna foarte apreciat. Din cate am inteles, el este „vinovat” in mare parte pentru toti artistii americani care vin la Sighisoara, el cunoscandu-i din concertele pe care le-a avut alaturi de ei in State. Putin mai tarziu, dupa ora 2, a fost prima surpriza a serii, si anume Diane Blue, care a auzit muzica si se pare ca nu s-a putut abtine sa nu coboare sa cante. Desi era tocmai ajunsa in Sighisoara, lucru pe care ni l-a si marturisit, si-a luat geanta cu muzicute, vocea extraordinara si voia buna si a coborat la jam session unde incepuse spectacolul.

La un moment dat, pe la mijlocul noptii, a aparut inca un tip, despre care nu aveam nicio idee din ce trupa era. Era trombonist-ul din trupa Davinei – unul dintre vagabonzi, daca pot sa zic asa. Darren „Ray Ray” Sterud a arata ca este un instrumentist care isi cunoaste foarte bine instrumentul si a aratat ca poate sa cante cam orice alaturi de trupa in jam, cantand la trombon, un instrument pe care nu cred ca am mai avut ocazia sa il aud live intr-un concert de blues. De asemenea din trupa Davinei, a cantat si bateristul – Connor „Chops” Mcrae care, la fel, a avut o prestatie impecabila, cu niste solo-uri incredibile. O alta surpriza, a fost Frankie, de la Little Brothers, care s-a indurat si, la rugamintea lui Vali Racila, a luat in mana chitara electrica a celor de la Crossroads, instrument pe care a zis ca nu l-a mai atins de cel putin 5 ani, si a participat la jam. La prima piesa se vedea ca are balamalele ruginite dar si-a dat drumul imediat si a cantat extraordinar inca 3 piese cu trupa, avand si solo-uri foarte faine. Si lucrurile urmau sa devina din ce in ce mai interesante. Pe la 3 si ceva mi s-a parut ca l-am vazut pe Murali Coryell, ceea ce mi se parea extraordinar, avand in vedere ca anul trecut Eric Sardinas, capul de afis, nu a participat la jam deloc. Murali nici nu a stat sa se gandeasca prea mult si a aparut imediat cu chitara facand din prima zi de festival una total extraordinara. A fost senzational ca a adus spiritul blues-ului acolo, prima lui piesa avand versuri total improvizate despre cum a ajuns la Sighisoara. A fost fantastic sa aud asa ceva. M-a facut sa zambesc si sa imi dau seama ce inseamna sa ai blues-ul in sange. Bineinteles ca jam-ul s-a intensificat, Murali cantand alaturi de Diane Blue, Liviu Pop, Lenny Bradford. Spre dimineata, inainte de 5, Murali a zis ca mai vrea sa cante dar sa lase pe altcineva la chitara, asa ca s-a asezat la tobe unde, bineinteles , a cantat foarte bine cateva piese, alaturi de cei de pe scena. Noaptea s-a terminat cu Berti Barbera la tobe, Murali Coryell la chitara si Lenny Bradford la bass.

Ganduri de la fata locului :
Prima zi de festival tocmai s-a incheiat. Am ascultat piese compuse inca de la inceputurile BLUES-ului, coveruri foarte cunoscute si un jam session de necrezut in care s-a cantat in cele mai neasteptate formule, in combinatii instrumentale extraordinare !!! Si ei zic ca abia se incalzesc :):):) buna noaptea :D

Read more...

Sighisoara Blues Festival 2011 - partea I -

In fiecare an, in ultimul weekend din luna februarie, o gasca de oameni, aceiasi in mare parte, se aduna la Sighisoara, pentru a celebra impreuna 3 zile de liniste, libertate si BLUES alaturi de artisti de renume international, care cu multa pasiune vin in Sighisoara, pentru a ne transporta macar putin in lumea extraordinara a BLUES-ului.

Am asteptat Sighisoara BLUES din 2011, inca de cand s-a terminat editia trecuta, care nu a fost chiar atat de spectaculoasa, ca cea din 2009, care a fost si prima la care m-am dus dealtfel.

Fiind in vacanta, am vrut sa ma si plimb putin, in afara concertelor, dar nu avea sens sa merg cu o zi mai devreme in Sighisoara, nefiind un oras tocmai animat, in afara perioadei in care era festivalul medieval, cand nu e loc nici sa arunci un ac. Mergand acolo pentru a 6-a oara (cred) nici nu mai aveam ce sa vad deosebit, mai ales ca urma sa stau oricum 3 zile in timpul festivalului de BLUES.

Fiind in zona, am decis impreuna cu prietenul cu care am fost, sa mergem prin Sibiu o noapte, pentru ca era aproape. Mie imi era clar dor sa il vad si sa fac niste fotografii, avand in vedere ca nu am mers de aproape 2 ani, adica inainte sa imi iau camera, iar el nu vazuse niciodata Sibiul. Drumul a durat o vesnicie, avand in vedere ca a trebuit sa ocolim prin Sighisoara ca sa ajungem. Am trecut si prin Copsa Mica chiar.

Mi-am amintit cu drag de primul meu drum la Sibiu de acum cativa ani, cand am fost la concert Jetho Tull. A fost in anul in care era Sibiu capitala europeana si concertul a fost organizat gratuit in Piata Mare. Am fost atunci cu o prietena, fiind printre primele dati cand am facut o astfel de excursie pentru un concert – desi pe atunci nu mai vazusem nici Sibiul si chiar eram dornic sa il vad. Era programat sa stam atunci o singura zi/noapte si apoi sa ne intoarcem acasa, dar tipa cu care eram mi-a propus sa mergem prin Sighisoara, pentru ca tocmai mersese ea cu cateva luni inainte si i s-a parut extraordinara. Eu nu aveam nicio idee despre ce vorbeste pe vremea aia. Auzisem de oras, de festival, dar nici nu visam sa merg, mai ales ca pentru asta, trebuia sa ne trezim de la 4 jumate. A fost foarte misto ca pe atunci nu era niciun tren direct si a trebuit sa schimbam trenul in Copsa Mica, care m-a impresionat foarte tare atunci – fiind parca scos dintr-un scenariu din viitor, gen Terminator, in care robotii cucerisera lumea si cam totul era distrus, in paragina, negru. Cam asta e peisajul de langa gara din Copsa Mica. In dimineata aceea era si foarte innorat, lucru care a ajutat foarte mult la crearea acestei imagini. Imi amintesc ca am urcat atunci pana langa sosea unde era o benzinarie Petrom, unde am intrat parca in alta lume – bineinteles arata foarte bine si era luminata ca oricare alta, dar din cauza negrului de afara, prima mea reactie a fost – “Astia au furat toata lumina si au ascuns-o aici”.

Am ajuns pana la urma in Sighisoara si chiar daca prima impresie a fost una indecisa, spre pranz, cand a iesit si soarele, orasul a inceput sa isi arate partea luminata. Mi se pare ca nu am avut la dispozitie decat vreo 4 ore, asa ca nu am apucat sa facem prea multe pe acolo. Deocamdata, am sa inchei acest flash back ca sa continui cu cel mai recent, despre care ma apucasem sa iti povestesc. Ajuns in Sibiu, totul a fost ca si mersul pe bicicleta, nu aveam cum sa uit ce, cum si unde era. Ne-am cazat la Old Town Hostel, care este un loc super fain, pe care ti-l recomand daca ajungi pe acolo pentru cateva zile. Era destul de plin de studenti la arhitectura din toata tara, pentru ca mi se pare ca avea loc bienala de arhitectura – era un eveniment care nu trebuia ratat pentru ei cred – asa ca am stat acolo cu o multime de studenti. Era destul de tarziu – se facuse vreo 3 si ceva – si era si innorat, deci era destul de intunecat afara. Cu toate astea, m-am plimbat cateva ore, am mai vizitat putin ce era deschis si am facut primele fotografii, cateva chiar reusite. Cina am luat-o inevitabil la Bufnita, al carui meniu este mai ceva ca la chinezesc cred – nu se mai termina!! dar preturile sunt rezonabile si atat de bun, incat sa stii unde vrei sa mananci si urmatoarea data cand ajungi acolo. Gulasul lor e ceva extraordinar care trebuie incercat – cu siguranta ti-ar placea. Dupa mancare, am ajuns din nou in Piata Mare unde, m-am plimbat. Atat. Timp de aproape o ora cred, m-am jucat cu zapada, am tras niste poze, si altceva nu am facut mare lucru – dar a fost o idee foarte buna, ca o purificare interioara si curatare de tot ce se intamplase pana atunci. Vremea era extraordinara desi inca mai fulguia putin – era foarte cald, ceea ce a facut momentul si mai fain. Dupa, am ajuns si intr-un bar, iar dintre toate, Old Friends mi-a sunat cel mai bine. Vin fiert, ceva muzica buna (au pus de vreo 3 ori Through the Gravepine de la Creedence – nu stiu de ce si nu ca ar fi fost ceva rau) si o atmosfera linistita.

A doua zi aveam tren de la 12 si ceva catre Sighisoara, dar voiam sa ne plimbam putin inainte, ceea ce am si facut. Am incercat sa imi coordonez fotografiile cu zborul porumbeilor din Piata Mare – am reusit intr-o anume masura – m-am mai plimbat haotic pe acolo, ceea ce a fost extraordinar – chiar uitasem cat de spectaculoas este orasul si mai ales cat de mare - am facut o razie printre martisoare, de unde am si cumparat cateva – erau handmade si chiar meritau. Ora 12 a venit mai repede decat am crezut asa ca auzeam deja acordurile de blues inca din gara din Sibiu.

Ganduri de la fata locului :
Miroase a BLUES, se misca pe ritm de BLUES, are gust de BLUES, ii circula BLUES in sange, gandeste BLUES, iti sopteste BLUES, arata a BLUES. Nu poate fi decat Sighisoara. :) . SWEEEET HOME SIGHISOARA !!!

Read more...

POV

A year ago, I wanted to make an experiment and asked some of my friends to write an article every month for my blog. I had some of it planned for some time and it seemed like a good idea. Well, as you can see, it didn’t work. A few days ago, Ana, a very good friend of mine, asked me if she could write something for my blog. She said she had a very good idea on a topic and she remembered my idea. I was sure that she would write something really cool – I knew it since last year when I first told her about it. I wanted some new ideas and feelings on my blog. She said she was going to write a review on Black Swan. Last week I saw the Golden Globe Awards, and that was the first time I heard about the movie. Still, I didn’t have time to see most of the movies that were nominated and Black Swan didn’t really impress me from the trailer that I saw after the Globes.

Ana had a different opinion than most viewers about this movie, which I considered a great thing; I myself have sometimes different opinions about movies, that viewers or critics consider either very good or very bad. But it seems I never had the courage to make a review on a movie, because I never thought it was good enough. I was amazed to read her review. It is just like I would have wanted it to look if I had written it. Ana did a really great job writing this. She had a great ambition to make it look good, and even considered making some changes last night. It sounded familiar. I would have probably done the same thing if I hadn’t liked it the first time. I assure you that both the old version and the new one are just as good, but, as she wished, I will publish the last one.

Thank you Ana!! I owe you one for this great review. I love it!


Subject in Matter
Personal observations and critiques for Aronofsky’s 2010, Black Swan.

To begin to describe it: it is one of the most raved films of the year.
Is it good? Definitely! - we hear it’s up for many awards. Then there’s that 10% who disagree. So maybe the best way to introduce it is as Kunis’ character so charily puts it, “It’s not for everyone”.

The 10 percent have to be the ones who ask themselves ‘What is so great about Black Swan?’ This is a ‘love it’ or ‘hate it’ film. If you love it, nothing will compare to it. Hating it for the right reasons - not just calling it ‘stupid’, makes you a bit more objective.

So what is so great about Black Swan? Naturally people like it because it has a level of absurdity, it revolves around art and it looks like it’s been made by “smart people”. Critics love it because it’s like nothing that’s ever been done before. But different isn’t necessarily good.

The trailer left me with the impression that the film was especially made for the Academy Awards. That didn’t cloud my judgment, though! I wouldn’t go as far as calling it flick load of clichés; but that’s only because a friend was kind enough to tell me calling a movie a cliché is a cliché itself.

I’ll call it a motionless film, far from the end piece it initially aspired to. There is a thin line between striving and trying TOO hard. This is the latter.

Black Swan is a very ambitious movie, but it puts too much effort into a piece that should have been a light blend of melodrama and ballet aesthetics, with a strong focus on the reality of the characters. It simply lacks the right combination of madness and art for the ideal score.

Comparison

Those who are fans of Aronofsky, MUST have seen Requiem for a Dream. Even if the story is different to Black Swan, this is a comparison between the ways stories were built.

Requiem is an exceptional piece of work. The camera is subjective throughout the film and focuses on the evolution (or rather involution) of the characters: what they feel, what they fear to feel and why. It gives you the opportunity to establish a connection with them before they become complete wrecks. (focus on the word “characters”)

This is conviction, a quality of which Black Swan lacks completely.

Natalie Portman’s Nina is a walking nightmare from the first moment we see her. We find here motifs like the scratch on her back, the way people shape-shift around her, talking pictures, paranoia and severe hallucinations. Nina is not a character! She is just a set of obsessive behaviors. All the conflicts that occur in the film are a mere result of her constant complaining – a pointed out fact throughout the film by herself and the characters. Her perpetual terrified state makes for one sorry hero.

Coherence

Another reason why we can’t connect with her is that the movie doesn’t answer the question WHY?

Why is performing so important to her? What does she have at steak?
- If this film is about art, than what is the moral? Become a ballerina and lose your mind? I highly doubt prima ballerinas are paranoid schizophrenics. The constant “tango” between reality and Nina’s imagination becomes quite weary.

Then we get the stylistics - everything is focused on “the looks of it” rather than “the feel of it”, and it makes Black Swan theatricality.

The Characters

Not just Nina, but all the characters are built almost intentionally without either passion or empathy. The mother gave up her dancing career to have Nina, and spends all day long painting freaky portraits in her studio; the director of the ballet company acts as the typical eccentric “man of arts”, who naturally intends to sleep with all his leading dancers; and Lily, the new hot dancer who showed up out of nowhere, is the impersonation of free spirit and happily breaks any rule she can get her hands on.
The purpose of the film was for the audience to sympathize with Nina, but too much of the show is built on her mental illness. The symbolism that characterizes the initial Swan Lake ballet has been kept to in the movie: at the beginning we see Nina wearing light colored clothes and despite her accomplishments so far in her life, she feels repressed and pathetic. But when she starts finding confidence and gives in to her passions, her attitude changes and she literally start wearing black. However, the artificial nature of the characters and surroundings, make this film embarrassingly obvious.




A little something on the juvenile gibberish

What I loved about the film was its good OST; and I must say, Tchaikovsky is the only “character” in the picture you can feel all the way through, and is better outlined than any of the obvious personalities.

However, I am not sure of how good an idea it was to play Tchaikovsky over Nina’s masturbation scene. It was by far the movie’s biggest downside – it made the transition from an insecure drama, horror… whatever it is, to parody. I understand Aronofsky’s ambition to push the boundaries of sanity as far as they go, but this and the hard to define sex scene between Nina and her rival dancer reduces the entire film to an adolescent aberration.

Genre

Has anyone else asked themselves: what is it? Is it a horror, or is it supposed to be artistic? It’s both and neither. So you could call it a fancy-freak show. Even Nina’s physical breakdown, (best example: the bloody nails), has no real dramatic significance. Her character is so repressed and frightened that it looks as though she stopped growing sometime in her childhood (hence all the stuffed animals and name-calling “princess”).

Awards

All this being said, I don’t think it’s the actors’ fault the film turned out this way. I’ve always seen Natalie as quite limited when it comes to acting, but it does look like she puts on quite a struggle to keep up with Aronofsky’s overstated ideas. At one point, she even does a genuine acting performance.

Still, it’s important to specify that the film’s ingenuity isn’t in the acting abilities, but in the authenticity of the ballet performances. Natalie herself had trained for the role for a year or so… and the Academy simply loves to see its actors go through hell for art’s sake; which is probably why she has the best odds to win this year… for her troubles; after all, that’s why they hand out little statues these days anyway.

To sum up, Black Swan is definitely in a class of its own: the only thing standing between the film and its purpose is itself. Perhaps the minority of viewers who simply “aren’t for” Black Swan, are the unlucky ones who can’t ignore the juvenile representations of madness and use of film style that runs from the beginning to the end.

Read more...

8. Imaginatie

Acesta este un top 10 al celor mai bune conferinte pe care le-am vazut pe TED. Mai multe detalii aici.


Stiu ca iar a trecut mult timp de cand nu am mai scris, desi am promis ca voi scrie constant, de dragul acestui top. Au trecut aproape 4 luni de zile si s-au intamplat multe de atunci. Cel mai important lucru, care trebuie si mentionat, avand legatura cu acest top in mod direct, este faptul ca am fost la TEDx Bucharest 2010. A fost o realizare foarte mare pentru mine, avand in minte de mult timp sa fac acest lucru, mai exact de cand a fost prima oara TEDx la noi, acum vreo 2 ani mi se pare si inca nu stia prea multa lume ce e aia TED. Nu a fost la foarte mult timp dupa ce am descoperit eu TED, inca nu o sa iti spun cum. Am ajuns la TEDx, dintr-un mare noroc. Pentru eveniment era nevoie de o gramada de voluntari care sa se ocupe de toate lucrurile care trebuiau organizate acolo in ultimele zile dinaintea evenimentului si mai ales in timpul evenimentului (multumesc Corina pentru info). Eu auzisem si vazusem in Money Express ca o sa aiba loc din nou TEDx pe 15 octombrie dar nici nu m-am interesat sa aflu prea multe despre el, pentru ca data trecuta cand am zis ca fac tot posibilul sa merg, am aflat ca tot posibilul e imposibil, deoarece exista o preselectie a inscrisilor, care oricum daca sunt admisi trebuie sa plateasca o taxa de 100$ pentru participare. Asa ca nu as fi dat 100$ pentru niste conferinte despre care nu as fi fost sigur ca sunt extraordinare. Dar, avand ocazia sa merg ca voluntar a fost un cadou extraordinar, chiar daca initial ni s-a zis tuturor ca probabil nu vom putea participa la toate conferintele.

Cu toate astea, am avut noroc si am facut parte din echipa tehnica, ramanad in sala sa ajut cu tot ce am putut pe tot parcusul zilei, ceea ce a fost extraordinar. Am invatat cateva chestii misto, am cunoscut oameni de treaba si am vazut niste conferinte extraordinare. A fost interesant ca i-am vazut pe cei mai multi dintre speakeri cu o seara inainte, cand au facut repetitiile, au verificat prezentarile si s-au acomodat cu scena, si a fost tare ca unele conferinte au fost mult mai interesante la repetitii, atunci nefiind presati de timp, ducand conferinta pana la chiar mai mult de 30 minute (iar la TED in general maximul e de 18) – a doua zi, toate au fost scurtate incat sa se incadreze cat mai bine in timp, desi cei mai multi tot nu au reusit. Una peste alta, a fost un eveniment extraordinar, la care m-am bucurat enorm sa fiu prezent, experienta pe care sper sa o mai repet cat de curand. De curand, conferintele au fost postate si pe site-ul TEDx Bucharest, asa ca, daca te pasioneaza intra pe http://www.tedxbucharest.com/2010/speakers/#fixed (cateva din preferatele mele au fost Oana Pellea, Roland Hermann, Nik Halik, Mihai Panaitescu).

A fost o introducere mai lunga, dar a fost pe aceeasi tema ca si topul.
James Cameron este producator, regizor, scenarist si inovator in industria cinematografica. Este foarte cunoscut pentru productiile lui extraordinare si intotdeauna deosebite si nemaivazute in materie de efecte speciale.
In discursul lui, James Cameron vorbeste despre curiozitate si imaginatie, care i-au fost calauze.

Curiozitatea este una din insusirile care ma caracterizeaza. Dintotdeauna am fost curios sa stiu. Am vrut mai multa informatie, mai mult totul. Pana sa merg la scoala, care a reusit cu mare mare succes sa imi distruga o groaza din calitatile mele; nu aveam limite in general si chiar simteam ca pot sa fac de toate, asta fiind dovedit de faptul ca eram omniprezent pe la Palatul Copiilor unde am facut cam tot ce am vrut si tot ce mi s-a permis ca varsta. Am mai povestit cu siguranta cate ceva despre asta. Scoala in schimb te introduce intr-un regim de concurenta de mizerie. Te priveaza de la prietenie, care devine cu timpul din ce in ce mai greu sa o castigi, asta mai ales prin faptul ca trebuie din start sa privesti invatatoarea ca un superior. Eu nu am inteles asta. E adevarat, la Palatul Copiilor nu spuneam chiar tuturor pe nume; stiu sigur ca eram bun prieten cu Sorin (Anghel – despre care am vorbit anterior), dar nu numai cu el – era ceva general sa fim prieteni cu profesorii de acolo, atmosfera era una total relaxata. Adica, aveam teme pentru acasa – dar erau justificate – nu puteai sa faci pian fara sa exersezi acasa, nu? In scoala, esti introdus in sistemul ierarhic de catre invatatoare care iti e superior clar si seful sefilor, the master of disaster – directorul aka directoarea la mine la scoala. Ce m-a deranjat in treaba asta? Faptul ca nu exista libertate de exprimare, faptul ca toata lumea este plasata la un moment dat pe un loc anume , faptul ca nu esti ascultat, decat cu foarte mici exceptii si oricum parerea ta este ignorata si aruncata la cos in final, esti amenintat in mod constant ca daca nu inveti, daca nu esti cuminte, daca nu scrii frumos, daca nu tii mainile la spate, vei fi pedepsit intr-un mod sau altul, ori ca iti da nota mai mica, ori ca iti da cu rigla peste mana, ori ca o cheama pe mama ori ca, si asta este de departe my personal favourite, te duce la director!!! Daca auzi ca te duce la director, e clar frate, te da afara din scoala, acasa te dau afara din casa parintii, o sa fii renegat, sa ajungi sa cerseti langa piata sau in gara si cele mai negre scenarii posibile. Pai mie chestia asta imi suna a dictatura. Si nimeni nu poate nega ca cele insirate mai sus nu sunt adevarate. Si noi, pentru ca suntem indeajuns de fraieri la 7-10 ani, credem ce zice femeia aia si chiar credeam ca directoarea e un fel de monstru epic care joaca cu coduri. Si uite asa, tot sistemul asta tampit, persista si in generala si in liceu si cel mai rau si in facultate. Treaba e ca, prin liceu asa, incepi sa te prinzi ca e o mare cacealma si ca toata treaba cu „te spun...” si „te duc...” si „iti fac...” e mare parte vrajeala. Maaaaare vrajeala. Sunt si exceptii, dar aia sunt profii extremisti pe care nu ii iau in considerare. Prietenii stiu la ce ma refer cand zic „Te duc la director?” – „Hai la director!”.

Nu a fost chiar off topic ce am zis. Are legatura cu imaginatia si de faptul ca suntem privati de la a ne imagina lucruri in mod liber.
Ai mei m-au lasat sa fac o groaza de chestii misto cand eram mic, pe care alti copii nu au avut voie. Asa ca am vazut multe filme, care nu erau tocmai pentru copii, mult mai devreme decat altii, si aici ma refer bineinteles la filmele de actiune, thriller chiar si horror putin. Stiu sigur cat de impresionat am fost de Terminator cand l-am vazut. Nu ma mai satura bunul Dumnezeu, asa ca mi-a zis o prietena recent legat de... total altceva. Imi amintesc ca auzisem la un moment dat ca a aparut si Terminator 2 si am vazut secvente din el, erau secvente din trailer si am fost uimit, socat cand le-am vazut, dar nimeni nu il avea (pe caseta video bineinteles) si nu puteam sa fac rost de el de niciun fel. A aparut intr-un final la TV mi se pare si m-am bucurat de el ca de un super cadou de Craciun.

Un lucru care in copilarie mi-a fortat imaginatia catre noi limite a fost fara discutie LEGO. Sa zicem ca de Terminator ma mai satura bunul Dumnezeu, dar de LEGO nu... chiar nu. Eram (si inca sunt) vrajit de LEGO. Primul LEGO pe care l-am primit a fost la 3-4 ani de la Mos Craciun. A fost un soricel rosu din vreo 6-7 piese. A fost un inceput lent dar sigur. In anii ce au urmat mi-am tot cumparat din cand in cand pe masura posibilitatilor cate un LEGO, pentru ca erau foarte scumpe si nu prea imi permiteam. Dar una peste alta am reusit sa am un numar suficient de piese pentru a putea face cam tot ce imi doresc. LEGO nu are limite. Asta este ceva absolut extraordinar. Poti crea, poti inventa, poti merge in alte universuri deja existente sau mai bine, create de tine, poti evolua. Eu, si cu un vecin de-al meu, care si el avea LEGO, ne-am jucat ani si ani de zile ba la mine acasa, ba la el, si nu ne-am oprit niciodata din a crea. A fost extraordinar. Inca si acum, o data pe an imi scot cutia de LEGO, o rastorn si imi construiesc ceva, orice. Ma incanta enorm sa o fac si sunt sigur ca pe viitor ii voi cumpara copilului meu cantitati obscene de LEGO, dar stiu ca dupa ce se va duce la culcare ma voi juca si eu. Imi amintesc cat de extraordinare mi se pareau revistele promotionale LEGO. Le-am rasfoit de mii de ori. In ultimii ani cand inca imi cumparam, adica undeva prin 2000-2001, incepusera sa apara programele care includeau computerul si camere web si o groaza de chestii care ma incantau enorm.
Mi-ar fi placut sa am ceva talent la desen. Am mai zis-o? Cred ca da. Am incercat si inca incerc, dar cred ca am o problema cu proportiile. Tz – trebuie sa mai lucrez la asta.
Mai am cateva chestii de povestit pe aceeasi tema, dar le pastrez pentru alta conferinta din top. Stiu eu care.

Nu vreau sa stric placerea conferintei, dar m-au marcat cuvintele incredibile ale lui James Cameron cand a zis ca „a esua trebuie sa fie o optiune – orice se face cu un risc”. Si asta ma incurajeaza enorm in tot ceea ce gandesc, fac si imi doresc.

Read more...