TOOL – Undertow sau algo-deliciul

>> marți, 18 august 2009

Plin de seva, tonic, revigorant. Asa poate fi descris albumul din 1993 al celor de la TOOL. Am ales „Undertow” datorita tematicii pentru care am o afinitate, datorita versurilor superbe, datorita sound-ului.
Complexitatea muzicii, lipsa ocolisurilor (care nu elimina insa misterul), versurile analizate: toate acestea confirma faptul ca TOOL sunt unii din artistii care se respecta si isi respecta ascultatorul. Prin asta se distanteaza in mod favorabil de multe din trupele ieftine ale anilor`90. Iar „Undertow” nu este un album care sa faca abstractie de la regula calitatii.
„Undertow” in engleza desemneaza o inclinatie contrara unui sentiment dominant, puternic, lucru sugestiv pentru decodarea mesajelor. Albumul este in primul rand o expresie a atrocitatii durerii, a deziluzionarii, disperarii, confuziei, furiei, agresivitatii, neputintei. Si totodata o lupta cu toate acestea, o lupta incunuata de eforturile izbavirii masochistice, foarte probabil si la nivel fizic, dar in special la nivel psihologic.
Un miez amar, incomfortabil in esenta, invelit in mantia muzicala, mai mult decat agreabila, care iti face din timpane zone erogene: asta caracterizeaza cele 10 piese.
Unii au acuzat faptul ca albumul putea fi mai degraba incadrat in zona metal-ului, a hard rock-ului si nu a metal-ului progresiv, caracteristic trupei. Nu sunt in niciun caz persoana care sa ia ceva drept bun cu una, cu doua, dar mi se pare total inutil si irelavant sa cauti nod in papura in legatura cu asa ceva.
Nu stiu sigur care a fost intentia celor de la TOOL, dar personal mi se pare evidenta o legatura stransa cu „Venus invesmantata in blanuri” a lui Leopold von Sacher Masoch (187), precum si cu ideologia, daca o putem numi asa, Fight Club-ului (Chuck Palahniuk), desi cartea avea sa apara de abia in 1996, iar filmul in 1999.
Ce este atat de placut la acest album e ca experienta ascultarii nu este numai una psihica si emotionala, ci devine si una fizica, sau cel putin iti da aceasta senzatie.
Versurile de un nihilism superb, aluziile sexuale, limbajul usor brutal, acordurile si riff-urile pe masura creeaza fara probleme o atmosfera-pod intre artistul care-si rage torturile si ascultator, iar expresia este perfect adecvata trairii. Se presupune desigur ca ascultatorul este unul avizat, initiat si cat de cat familiarizat cu supliciile emotionale si psiholgice.
Cam totul vorbeste aici despre curajul asumarii si cararii durerii. Este adevarat insa ca in „Sober” povara devine coplesitoare, iar luciditatea insuportabila („Why can we not be sober?/ I Just want to start things over./Why can't we sleep forever? / I Just want to start this over. “). Putem vorbi totusi fara retineri despre o adevarata odisee masochista a cautarii mantuirii.
Vocea fluctuanta, senzual-violenta a lui Maynard exprima acelasi tumult contradictoriu, bulversant, paroxistic. Urcusurile si coborasurile glasului sau sunt precum acele cries and whispers, strigate si soapte, ca sa fac aluzie si la unul din filmele genialului Ingmar Bergman.
Sinceritatea pieselor izbeste ca un pumnal, fara pretentia de a fi pe placul cuiva. Acuratetea trairii si a confesarii este de necontestat. Introspectia insoteste intunecatul sejur in cele mai ascunse si mai iritante coltiosoare ale propriei persoane. Da, durerea isi face simtita prezenta mai ales datorita unei alte persoane care joaca rol de sursa, si chiar daca un subiect principal al albumului il reprezinta dificultatea si viciile relationarii, totul se raporteaza in final la sine. Este vorba despre o introspectie crunta si necesara, despre o confruntare cu balastul, despre constatari, incercari de justificare insotite de ecourile vocii infectate cu suferinta pe pantele abrupte, alternante, la fel ca si drama interioara. Si cred ca unul din citatele lui Morrison poate oferi o revelatie cu privire la ideea generala din „Undertow” : „Oamenilor le este frica de ei insisi, de propria lor realitate, de sentimentele lor mai ales. Lumea vorbeste despre cat de minunata este iubirea, dar asta e o porcarie. Iubirea raneste. Sentimentele sunt nelinistitoare. Oamenii sunt invatati ca durerea e malefica si periculoasa. Cum pot sa faca fata dragostei daca le este frica sa simta? Durerea e menită sa ne trezeasca. Oamenii incearca sa-si ascunda durerea. Dar ei gresesc. Durerea e ceva de carat, ca un aparat de radio. Iti simti puterea in experienta durerii. Totul tine de cum o duci. Asta conteaza. Durerea e un sentiment. Sentimentele sunt parte din tine. Din propria ta realitate. Daca te simti rusinat de ele si le ascunzi, lasi societatea sa-ti distruga realitatea. Ar trebui sa lupti pentru dreptul de a-ti simti durerea.” . Citatul de fata ar trebui sa fie litera de lege pentru fiecare dintre noi. It’s the only way to be, iar oricine a venit cu intentia de a zburda cu siraguri de margarete in bataia soarelui pe pajisti verzi poate sa plece. Nimeni nu l-a invitat, a intrat pe propriul sau risc. („My warning meant nothing./ You`re dancing in quicksand.”)
Da, albumul de fata este o provocare adresata ascultatorului si fiecare isi asuma ceea ce este exprimat ca fiind total al lui, ca facand parte din structura sa interioara. Cu toate acestea, sa nu uitam ca la origine totul are o nota personala iar durerea este privilegiul apasator al celui care sufera. Si nimeni nu ii poate smulge asta, atat din fericire, cat si din nefericire. Nu il ultimul rand, tinem cont ca avem de a face cu o opera de arta, izbavirea fiind si una artistica.

Pe scurt, in maniera proprie, fiecare piesa:

• „Intolerance”- o revarsare a furiei indelung inabusite in fata abuzurilor, precum si o constientientizare a acestora. („I've been far too sympathetic.”)
• „Prison Sex”- tente zdravene de sado-masochism, aluziile sexuale cele mai evidente („Release in sodomy./ Oh, for one sweet moment I am whole.”)
• „Sober”- povara luciditatii insuportabile („Why can we not be sober?/ I just want to start this over. “)
• „Bottom”- izbavirea prin distrugerea compasiunii, dorintei, supravietuirea la abuz, izbavirea prin negare, vina, slabiciune, frica, ura, solitudine. („Hatred keeps me alive/ Lonliness keeps me alive/ weakness keeps me alive/ guilt keeps me alive/ at the bottom”)
• „Crawl Away”- neputinta in fata distantarii perfide („I can see your back is turning.If I could I'd / stick a knife in”)
• „Swamp Song”- preludiul dezlantuirii agresivitatii si ranchiunii („This bog is thick and easy to get lost in./ cause you`re a stupid, belligerent fucker.”)
• „Undertow”- agonia raporturilor personale, incrancenare si slabiciune („I'm back down. I'm in the undertow/ I'm helpless and awake in the undertow./ I'll die within your undertow./ It seems there's no other way out of this undertow.”)
• „4 Degrees”- din nou, izbavire prin lipsa comfortului, prin durere si eliberare de sine („ Free yourself from yourself”; „You won't feel what you'd love to feel. / Lay back and let me show you another way.”)
• „Flood”- constientizarea haosului si a dezintegrarii („Thought I was high, and free./ I thought I was there/ divine destiny. / I was wrong./ This changes everything.“)
• „Disgustipated”- colos de 15 minute de experimentare si efecte sonore („This is necessary.”)

Multumim, asadar, tobelor lui Danny Carey, basului lui Paul D’Amour, chitarii lui Adam Jones, vocii lui Maynard James Keenan si durerii, pentru ca exista.

by Anca Tablet - Rock Venerator

- multumesc Anca -

Read more...

Agonie

>> vineri, 10 iulie 2009

Rătăcit într-un loc bine punctat pe hartă. Înghesuit printre 14 suflete zgomotoase. Dacă mi-aş putea auzi gândurile probabil mi-aş da seama că plâng. Mi-e dor. Mi-e dor de tot ce nu e aici.

Ei petrec pustietatea; eu petrec reîntoarcerea. Ei mimează cântece, ţipete şi dansuri; eu contemplu din depărtare urmărit fiind de o privire ce poate e la fel ca mine.

Noaptea e prea întuneric, izvorul parcă e prea ud.

Mâncarea e bună; dar ce te faci după ce stomacul a terminat de digerat? Câinii au învăţat de ani buni să treacă strada, noi când vom învăţa să fim unii cu natura?

Groază. Sunt rătăcit într-un film de groază. Cine să fie ucigaşul? Zgomotul? Profesorul care mă lasă să port o bătălie deja pierdută cu soarele? Vreunul dintre agitaţi?

Zilele fac întrecere care să fie mai lungă. Îmi vine greu să deliberez, dar o voi face. Pentru că mai e puţin şi pentru că mă aşteaptă. Totul.

by Corina (În numele unei conştiinţe prizonieră a unui trup aflat departe)

Read more...

10. Eclipse

>> marți, 30 iunie 2009

Am plecat de acolo bucuros. Nu era ceva ce ma putea intrista in afara gandului ca nu a durat mai mult. Au fost in mod clar cele mai lungi 3 zile din viata mea si printre cele mai frumoase si spectaculoase. Am trait clipe memorabile, m-am plimbat prin Germania, Olanda, am fost la un concert epic, m-am distrat de minune, am cheltuit cat nu am cheltuit intr-un an intreg, am reusit cu succes sa ma ratacesc in doua tari straine, in 2 zile consecutive, am ras, m-am distrat, m-am bucurat, am plans de fericire. Fiind singur, am facut exact ce am vrut, cum am vrut, cand am vrut si am ajuns la concluzia ca nu stau asa prost la luat decizii. Am invatat enorm din aceasta aventura care, desi a durat mai putin de 3 zile, a parut ca a fost mai bine de o saptamana, la cate am reusit sa fac si la cat am umblat. Sper sa repet o experienta asemanatoare cat de curand si cu siguranta o voi face. Poate nu anul acesta, dar la anul aproape sigur voi ajunge din nou in Germania la unul din cele mai mari festivaluri de metal din lume, Wacken. In orice caz, aceasta prima iesire, plina de aventuri, cum nici nu ma asteptam a fost si va ramane memorabila.
Multumesc ca ai citit aceasta poveste si ca ai avut rabdare alaturi de mine sa o termin. Cred este de inteles de ce am ales sa postez in 10 parti si de ce fiecare a fost numita asa. Povestea era prea lunga pentru a fi postata toata si nimeni nu ar fi avut probabil rabdare sa o citeasca; titlul ar fi fost atunci : The story behind The Dark Side of the Moon; asa a fost gandita povestea initial. Totusi sunt 21 de pagini scrise in Word. Am avut ce povesti se pare. Cand am decis sa fac asta nu ma asteptam sa depasesc 6-7 pagini dar uite ca nu a fost asa putin cat mi-am imaginat. Multe chestii le uitasem, dar vrand sa povestesc cat mai mult, mi-am amintit de-a lungul zilelor in care am scris. Timp de luni de zile am ramas “blocat” si am povestit tuturor pe scurt, sau pe lung ce s-a intamplat, lucru care m-a facut sa retin cat mai bine momentele cheie. Imi pare bine ca am reusit sa termin de povestit in scris. Mi-am mai amintit cateva mici aspecte pe care am uitat sa le povestesc si chiar poate voi aduce completari intamplarilor. A fost o aventura de neuitat. Daca ti-a placut te invit sa ma urmaresti in continuare; mai am destul de povestit si toate povestile vor putea fi gasite aici.
Last, but not least, as vrea ii multumesc in mod special Corinei pentru rabdarea care a avut-o sa citeasca in avanpremiera ce am scris si sa imi corecteze toate prostiile. :* you ROCK !!

Ozzy buna in continuare,
oldschoolrocker

Read more...

9. Brain Damage

>> luni, 29 iunie 2009

Concertul se terminase. Eu eram intr-o stare greu de explicat. Nu am avut timp totusi sa o savurez atunci prea mult, pentru ca deja se facuse in jur de 12 noaptea, daca nu trecuse chiar deja si eu trebuia sa ajung in Dusseldorf. Tatal tipei cu care ma imprietenisem mi-a zis ca trebuie sa incerc neaparat sa ajung la un fel de hostel din zona, ceva gen Formula 1 nu stiu cum. Am inceput sa intreb lumea daca stie in ce parte e mai exact. Nimeni nu stia, sau nici macar nu vorbea engleza. Pentru cei care stiau engleza am intrebat bineinteles daca stiu vreun loc de cazare prin zona sau daca stau prin zona si nu as putea sa ma cazez la ei pt noapte. Nimeni nu a fost prea receptiv la chestia asta si am intrebat vreo 20-30 oameni. Vazand ca nimeni nu poate sa ma ajute, am mers vreo 1 kilometru si ceva pe strada, alaturi de masa impresionanta de mii – zeci de mii de oameni pana la o intersectie in care erau niste politisti. Era clar ca daca cineva stia unde e acel hostel, erau ei. S-au consultat unul pe altul in olandeza probabil si au ajuns la o concluzie in final pe care mi-au si transmis-o. Formula 1 hotel sau cum naiba se chema fusese inchis acum vreo jumatate de an. Ha-ha-ha – magnific. Timp de inca vreo jumatate de ora-o ora m-am mai plimbat pe acolo, nestiind exact ce sa fac. Am intrebat in continuare lume daca nu stie un loc unde pot sa ma cazez dar nu mi-a fost de ajutor in vreun fel. In aceste conditii, am zis ca cel mai bine, decat sa bat strazile aiurea, ma duc la gara/halta, stau acolo pana dimineata la 6 si ceva pana cand avea de gand sa apara primul tren si…asta e. In drum spre gara, am trecut prinr-o statie de autobuz in care nu am avut nimic de pierdut, asa ca am intrebat daca ma pot ajuta cu cazare pe oamenii de acolo sau daca au idee cum pot sa ajung in Dusseldorf; sincer, nu mai stiu ce i-am intrebat; pur si simplu cautam o solutie indifferent de ce fel era. Oamenii de acolo mi-au zis ca nu sunt din Landgraaf, ci din Heerlen, un oras ceva mai maricel aflat la tz kilometri de acolo. Auzisem de oras; adica eu imi facusem planul sa ajung in Landgraaf prin Amsterdam initial si trenul care ducea in Landgraaf, trebuia schimbat in Heerlen. Mi-au zis ca daca este vreo sansa sa ajung in noaptea asta in Dusseldorf, aceea e din Heerlen, pentru ca era gara principala acolo. Dar bineinteles nimeni nu era sigur de nimic. Am luat autobuzul cu care am mers in jur de juma de ora. Cand am ajuns in sfasit acolo, autobuzul avea capatul de linie chiar langa gara. Am urcat in gara si am inceput sa intreb paznicii daca mai trece vreun tren, ceva. Nu mai trecea nimic. Tocmai trecuse ceva care se ducea spre Franta mi se pare. Total nefolositor. Ma-m dus in holul de asteptare unde era un paznic. Am vazut ca locul e destul de mare, scaune, lumina. Deja era prea tare in comparatie cu locul unde ma gandeam eu sa dorm initial, adica pe ciment in Landgraaf. Incepusem sa zic ca totul e ok. Ca sa ma asigur ca nu o sa sara nimeni la mine, m-am dus la paznic si i-am zis ca am tren dimineata si l-am intrebat daca e vreo problema daca stau acolo in hol. Zambind foarte relaxat mi-a transmis ca intre 1 jumate si 5 gara este inchisa si ca nu, nu pot sa stau acolo. Buuuuun. Super. Continuam excursia. Eram la ceva distanta de Landgraaf si luasem autobuzul deci aveam un head-start fata de alti participanti la concert. Hai sa incerc sa ma duc la un hotel. Pe gandul ca oras cu gara mare rezulta multe hoteluri, am iesit din gara si am luat un taxi. Am ajuns la un hotel care pare destul de mare. La receptie, tipul a fost foarte dragut si la fel de zambitor mi-a zis ca nu mai au camere si ca nu am nicio sansa sa stau in noaptea aia acolo si ca trebuie sa plec ca nu am unde sa stau. Dupa o discutie, totusi se pare ca ar fi existat camera la un hotel de la 40 km distanta parca, unde ar putea sa imi faca o rezervare. 40 km? sa fim seriosi. Totusi, nu am plecat de acolo. Am mai asteptat putin, m-am mai plimbat prin fata, am mai vazut alti disperati care nu aveau unde sa stea si erau trimisi in alta parte. La un moment dat, a trecut si un grup de romani, 3 tipi pe la 23-25 de ani pe care i-am intrebat daca au camera rezervata, daca au fost la concert; baietii s-au speriat de mine; nu stiu ce au crezut cu mintea lor de romani ca vroiam de la ei, in afara de putina intelegere si un loc in camera pe care o aveau. Nu au vrut sa vorbeasca cu mine si s-au grabit sa intre ca sa scape de mine. Dupa inca cateva minute am intrat din nou in hotel si l-am rugat pe receptioner sa ma lase sa dorm acolo, in receptive, pe canapea, pe jos, pe ce vrea el, platind chiar pretul unei camere pe care bineinteles nu avea de gand sa mi-o dea. Refuzul a fost absolut, fara sa se gandeasca prea mult. Aaa…de ce stateam eu acolo si ma rugam de ei si nu mergeam la alt hotel? Pentru ca cel mai apropiat era la vreo 10 km si era deja ocupat, dupa cum mi-a zis receptionerul. Ce puteam sa fac? Starea mea nu era tocmai buna in momentele acelea la ora 2 jumate dimineata, in Heerlen, Olanda, dupa ce tocmai ma indepartasem de Dusseldorf, eram foarte obosit, nedormit, nemancat, fara loc unde sa stau si cu 5 ore in fata mea de potential dormit pe strazi. Lipsa totala de bunavointa a celor de la hotel m-a descurajat putin. M-am intors la gara. M-am asezat pe bordure si am stat timp de vreo 10-15 minute. Am stat si nu stiu ce am asteptat. Aveam aproape 200 euro la mine si nu aveam nici ce sa fac cu ei. Ma tot uitam la niste tipe care erau pe acolo de cand ajunsesem eu prin Heerlen si incepusem sa ma gandesc daca imi ajunge banii pentru o prostituata olandeza. Daca ar fi avut o pila buna si puteau face rost de o camera la hotel era o combinatie buna, ma gandeam eu atunci. Nu imi era somn dar ma simteam obosit rau. Am mai stat pana pe la 3 acolo, timp in care am tot pastrat legatura cu parintii mei, care erau foarte ingrijorati si asta nu imi placea. Pana la urma, m-am gandit ca as putea sa merg in Aachen in Germania unde mi s-a zis ca am sigur o camera la hotel cu un taxi. Una peste alta, pana la urma am zis ca nu am cum sa raman acolo in gara si sa astept dimineata, asa ca am negociat cu un sofer de taxi si l-am convins sa ma duca pana in Dusseldorf incat sa ma incadrez in suma de bani pe care o aveam. Tipul a vazut ca sunt strain si m-a intrebat cum ma descurc in limba franceza si i-am explicat ca nu prea bine. A zis ca nu o sa ma duca el pana in Germania si ca sa astept inca 10 minute sa vina un alt sofer. Am zis whatever. Uite asa a stabilit locul de intalnire la dragul meu hotel unde nu au vrut sa ma primeasca. Daca nu stiati, in cazul in care sunteti in Olanda, pierduti, obositi la 3 si ceva dimineata si va plictisiti, va recomand cu caldura sa va testati limba franceza cu un sofer de taxi de acolo care era foarte vesel. Eu nu stiam prea bine, el nu stia prea bine; eu ma chinuiam sa ii zic in engleza ceva, el in francezo-olandeza. Era bine. In 20 minute a ajuns si minunatul sofer care urma sa ma duca in Dusseldorf. Tipul intr-adevar bajbaia mai bine engleza si cu chiu cu vai te puteai intelege cu el. Tipul avea chef de vorbaraie, eu nu chiar asa mult totusi; oboseala. Mi-a povestit o groaza de chestii legate de ce lucreaza, de Olanda, de familia lui; nici nu mai stiu. La un moment dat am pierdut firul cu success. Tipul zicea ca are 2 slujbe. Ziua recupera si vindea obiecte electrocasinice din gunoaie, care el zicea ca oamenii le arunca din prostie in general acolo. Daca se strica putin, gata. Eee, el le lua, le repara si le vindea din nou. Tare, ce sa mai. Iar noaptea era sofer de taxi. Tocmai imi zisese ca era pe taxi 17 ore si ca e putin obosit acum. Ce veste buna. Cred ca a inceput sa imi zica si de istoria Olandei. Nu mai stiu. Pe drum am atipit vreo 15 minute cred dar cand m-am trezit el inca vorbea. Ajunsesem in Dusseldorf. Inca cateva minute si eram la hotel. Superb. Era putin trecut de 4. Am platit taxi-ul si dupa asta am ramas cu vreo 7 euro. Dap; ceva de genul. Am intrat la hotel si bineinteles la receptie nu mai era tipa aia draguta cu care vorbisem in dimineata precedenta. Tipul care era acolo era cam ametit si destul de vesel. Nu stia ce e cu mine si incepusem deja sa ma enervez. Ce dracu mai vroia si idiotul asta de la mine? Am inceput sa ii explic, i-am arata si bonul care dovedea ca am un bagaj acolo, pe care de altfel il si vedeam; era exact unde il lasase tipa de dimineata. Omul nu a inteles. I-am zis sa imi dea camera totusi. A inceput sa imi faca fisa de cazare si bineinteles ca nu intelegea cum ma cheama pe mine, nu intelegea nimic. Eu ii tot explicam sa imi dea naibii bagajul si el incepuse sa scrie acolo ca ma cheama Mr. Luggage. Pentru o secunda am crezut ca il omor. Dupa ce s-a lamurit cum ma cheama, desi mi-a scris numele cat de gresit posibil, mi-a zis cat ma costa camera. Eu am zambit si i-am zis ca nu am si ca nu ii dau bani. Am luat cheia, bagajul, i-am zis ca vorbim dimineata si am plecat. Am ajuns in camera si m-am culcat.
Pe la 8 m-am trezit ca sa cobor sa iau micul-dejun. La receptie era din fericire prietena mea. Tipa a fost din nou excesiv de draguta si mi-a facut dimineata. Si-a cerut scuze pentru tipul de aseara, care stia si ea ca nu era chiar ok si mi-a zis ca sa nu imi fac griji, ca el nu stia despre mine si nu trebuie sa platesc absolute nimic. In sfarsit o veste buna. Am luat un mic dejun absolut genial. Aveau atat de multe chestii incat te rataceai. Am mancat mult. Nu mancasem de ceva timp si stiam ca nici in ziua aia nu prea aveam cum. M-am intors in camera, in care tipa mi-a zis ca pot sa stau pana dupa 1 chiar ceea ce era perfect. Am dormit in continuare pana pe la 11. Eram alt om cand m-am trezit. Pe la 12 am plecat de acolo spre un bancomat (care sunt extraodinar de putine pe acolo), unde ai mei imi lasasera inca vreo 30 euro ca sa nu mor pe acolo si sa pot sa ajung pe la aeroport macar. Am inceput sa ma plimb cu ditamai rucsacul prin oras din nou. Fiind luni, ma asteptam sa vad strazile nu asa aglomerate. Si asa si erau. Destul de goale, pustii.





In continuare, era cat se poate de frumos afara. Lucky me. Am inceput sa ma plimb asa agale pe acolo. Strazile aproape de centru care erau super aglomerate sambata erau acum goale. Am mancat o inghetata de la un mall din centru de acolo si am lenevit pe bancile din zona. Am ajuns in putin timp si la foisorul unde cantasera baietii aia jazz sambata. Cum ziceam. Total pustiu.





In centrul vechi mai misuna ceva lume si cu cat ma apropiam de malul rinului, lumea se inmultea cat de cat, cel putin pe la mesele de afara ale restaurantelor. Piata de la primarie arata total altfel fara toate corturile acelea si cu scena. Pe malul superior al Rinului era liniste in mare parte desi vedeam lumea cum cobora si nu mai aparea.




Ce era pe malul inferior al Rinului e greu de inchipuit. Plin de lume. Toti care erau sambata in oras coborasera acum acolo. Restaurante, jocuri pentru copii, plimbari cu vaporase - distractie ce mai. Nemtii astia sunt toti someri probabil. Nu am stat prea mult pe acolo, neavand ce face si fiind oricum destul de haos. M-am intors in centrul vechi de unde imi amintisem ca auzisem niste rock de la cateva cafenele, cand ma plimbasem sambata. Trebuia sa gasesc eu un loc misto unde sa stau. Ghidat de sunetul chitarilor si al vocii lui David Coverdale in ritmuri de Whitesnake, am gasit un bar exact cum imi doream. Micut, intim, cu cateva locuri afara. Inauntru era destul de intunecat, asa cum sunt in general barurile de rock, cu peretii de lemn, plini cu postere, steaguri sau orice alte tablouri tematice. Inauntru, stateau la bar 3 tipi pe la vreo 50 de ani, mai mult chiar care savurau o bere de dimineata. Eu aveam pe mine unul din tricourile cumparate de la concert cu Roger Waters. Stiind ca era din nou turneu, batranii au inceput sa ma intrebe de tricou si daca chiar am fost la concert. Auzind ca de acolo veneam, au inceput sa fie din ce in ce mai interesati si le-am povestit pe scurt cum fusese concertul aseara. Oamenii stiau foarte bine engleza si ne-am inteles de minune. Bineinteles le-am zis ca sunt din Romania si ca am venit acolo in special pentru acest concert, lucru care i-a mirat foarte tare, fiind mirati ca generatia mea e dispusa sa faca asemenea eforturi pentru a vedea si asculta muzica generatiei lor. A fost un moment foarte dragut care m-a bucurat foarte tare. Am stat acolo cred ca mai bine de o ora, in ritmuri de rock vechi, savurand pentru ultima data acea Cola delicioasa. Nu puteam sa plec fara sa ii salut pe cei trei sis a imi iau de acolo suvenir o insigna sub forma de chitara cu emblema barului – Auberge. Fiind abia in jur de ora 2 si ceva, m-am dus sa ma plimb putin prin parcul de langa Tonhalle, care era destul de aproape de unde eram.



Liniste si pace in parc. Plin de rate, gaste, lebede care umpleau spatiile verzi si lacurile. Aveau spatii amenajate special in tot parcul, cu spatii mari de locuit si bucati de lac unde erau stapane. Foarte simpatica atmosfera. M-am asezat pe o banca si am atipit vreo cateva zeci de minute, respirand aerul curat si fiind inconjurat de macaitul ratelor. Vazand ca e inca devreme, am zis ca totusi as putea sa mai fac ceva pana la 5 cand mi-am programat sa plec spre aeroport. Asa ca, m-am intors pe malul Rinului, cu gandul de a ma plimba pe acolo. Am fost pana la cladirea Vodafone, care era destul de departe. Bineinteles ca nu m-am putut abtine si am luat-o si pe toate stradutele din jurul zonei, nevrand sa ratez nimic.




M-am intors cam pe acelasi drum, fiind deja obosit si din cauza lipsei de somn si a bagajului pe care il caram dupa mine. Am zis ca tot ce se putea face in timpul pe care l-am avut am facut. Nu am stat o secunda. Am inceput sa caut un taxi care sa ma duca la aeroport, lucru care a fost din nou o adevarata provocare. La fel ca si bancomatele, nu gasesti la ei taxiuri la fiecare colt de strada. A trebuit sa ma duc in apropierea unor hoteluri in oras ca sa gasesc taxi. Nu eram in criza de timp asa ca nu a fost o mare problema. Un taximetrist de treaba m-a dus la aeroport si pe drum am discutat despre cum mi s-a parut orasul si excursia. La final m-a invitat sa revin in Germania si in alte orase, pentru ca am ce vedea. Cand am ajuns la aeroport cred ca aveam mai bine de 2 ore pana la decolare asa ca daca tot eram acolo am zis ca o ratacire nu strica niciodata. Cand am zis ca aeroportul era mare, nu m-ati crezut. Era titanic. Avea din cate am vazut peste 200 de porti de imbarcare. Te rataceai involuntar. Mi-am luat biletul, am mancat doua felii de pizza delicioase si vrand-nevrand s-a facut ora 6 jumate. Mi-am depus bagajul si am asteptat imbarcarea propriu-zisa, altaturi de alti romani.




In mod total simpatic, cum am decolat am vazut nori de ploaie care se indreptau spre Dusseldorf. Tare nu? Mi-am luat la revedere de Germania si am adormit. Cand m-am trezit cred ca eram deja deasupra Romaniei. Daca la dus am castigat o ora, acum am pierdut-o dar nu mai conta de niciun fel.

Read more...
echoeofrock's Profile Page

  © Blogger templates Romantico by Ourblogtemplates.com 2008

Back to TOP