8. Any Colour You Like

>> duminică, 28 iunie 2009

Chiar daca concertul era programat sa inceapa la 8, din cate imi amintesc, cu intarzierile de rigoare, a inceput cu aproximativ jumatate de ora intarziere. Reactia mea de atunci a fost ca : “uite, si la ei se poate sa existe probleme”. Intarzierea nu a fost totusi intamplatoare. S-a asteptat cat mai mult sa apuna soarele, astfel ca show-ul de lumini sa iasa misto, dar nu prea a mers. Lumea s-a adunat; si pe cat de putina lume era cand am intrat eu, pe atat de 60000 de oameni s-au facut pana la ora 8 si ceva. Era “ceva” lume, da.




Scena arata bine, mare, cu podeaua foarte inalta, mai inalta decat am vazut vreodata eu la un concert, un ecran maaaare de tot si foarte bun calitativ se afla in spatele ei, 2 ecrane laterale, si un arsenal impresionant de boxe: 2 turnuri laterale in fata scenei si inca 3 perechi de turnuri pe ambele laterale, indreptate atat spre fata cat si spre spate. Impresionant de multe boxe.
Inca de la intrarea in arena, pe ecranul principal din spatele scenei era deja proiectata o imagine – un radio vechi, un avion de jucarie pe el, gen al 2-lea razboi mondial si o sticla de whisky in stanga. Concertul a inceput intr-o maniera total inedita. Imaginea a prins viata. O mana s-a vazut aparand in fata radioului si deschizandu-l. Timp de aproximativ 10 minute, am ascultat la radio Elvis – Hound Dog, cat si bucati de alte cateva piese clasice; la cateva minute, mana tot aparea pe ecran, interactionand cu obiectele de acolo sau schimband postul de radio. Dupa vreo 3 piese schimbate, radio-ul a fost comutat pe un post care difuza exact inceputul silentios, calm de la “In the Flesh?”. Mi-am dat seama ca avea de gand sa inceapa. Dupa vreo 30 de secunde, a intrat cu o forta ametitoare bass-ul titanic al lui Roger Waters, alaturi de celelalte instrumente bineinteles. Deja ma luasera niste fiori greu de descris. WOW !!! Uite !! E ROGER WATERS !!! cum zicea si prima piesa, in the flesh.




Sunetul era pur si simplu impecabil. Se auzeau perfect fiecare instrument, in frunte cu bass-ul. Piesa fiind de pe The Wall, pe ecranul din spate incepusera sa fie proiectate niste animatii superbe foarte bine realizate bineinteles, inspirate din cioconele binecunoscute de pe The Wall. In continuare a urmat o piesa de pe acelasi album, Mother, pe care Roger Waters a cantat la chitara acustica.





In continuare, ne-am intors in 1968, la albumul A Saucerful of Secrets de pe care am avut norocul sa ascult o piesa incredibila, din anii de inceput ai trupei Pink Floyd, Set the Controls for the Heart of the Sun. Un bass mult mai puternic decat cel din versiunea de album; piesa a fost insotita de proiectii care erau in acelasi ton psihedelic cu piesa. Daca tot a fost amintita perioada Syd Barret, au urmat piese de pe Wish You Were Here, 1975; Shine On You Crazy Diamond, piesa dedicate in totalitate lui Syd, a avut parte de o interpretare as zice dubioasa, extreme de scurta, de doar 4-5 minute; intre timp, de undeva de sus, au pornit niste aparate care au format un nor de baloane de sapun, care in lumina soarelui care apunea straluceau foarte simpatic; imi pare rau ca nu se vede si in poza acest lucru.




Sarind peste Welcome to the Machine, piesa care urma pe album si pe care Waters a interpretat-o in turneul precedent, am ajuns la Have a Cigar, care m-am bucurat enorm ca am avut ocazia sa o ascult, mai ales ca a fost una din primele piese pe care le-am apreciat de la Pink Floyd.



A urmat si superba Wish You Were care a fost deschisa tot de chitara acustica a lui Roger Waters. In continuare au urmat de pe The Final Cut, 1983, Southampton Dock si The Flethcer Memorial Home, cea din urma fiind o piesa cu referiri politice puternice. Concertul a continuat cu doua piese din afara compozitiilor Pink Floyd, Perfect Sense Part 1, de pe Amused to Death si Leaving Beirut. Leaving Beirut este o piesa care a aparut doar ca un single in 2004, pe "To Kill the Child"/"Leaving Beirut”. Piesa a fost cantata doar in cadrul acestui turneu; piesa spune o poveste a lui Roger Waters de pe vremea cand era adolescent si a ajuns prin Liban. Este o piesa foarte buna pe care nu o stiam pana in acel moment dar de care nu mi-a trebuit mult sa ma indragostesc.





Melodia a fost acompaniata de proiectia unui comic book, in care erau exact versurile piesei, in partile de dialog si imagini din intamplarile pe care piesa le povesteste. Am fost uimit de sincronizarea perfecta a ceea ce se intampla pe scena, cu intamplarile care erau prezentate in comic. Vazand cu luni de zile in urma concertul lansat pe DVD din cadrul turneului In the Flesh, care avusese loc cu cativa ani in urma, stiam, banuiam, speram de fapt sa vad si ceva de pe Animals. In turneul acela, cantase Dogs care iesise foarte bine. In momentul acela eram foarte mare fan Animals si insistam sa aud ceva de pe el, ceea ce s-a si intamplat. Nu a fost chiar mult doritul Dogs, ci a fost Sheep, care a fost cel putin la fel de bun.




O interpretare impecabila de 10 minute, care a fost insotita de spectaculosul porc gomflabil plin de desene si lozinci care a trecut prin toata arena. Surprinzator a fost ca la sfarsitul piesei, i-au dat drumul si a zburat destul de sus. Probabil ca sperau sa il recupereze de la diversi localnici binevoitori. Dupa Sheep, Waters a anuntat o pauza, dupa care urma sa revina cu The Dark Side of the Moon. Pauza de suc, in care am impartasit impresii cu cei din jurul meu, a fost binevenita. Afara tocmai intunecase in sfarsit. Dupa plecare de pe scena a lui trupei, cele 3 ecrane s-au facut negre cu un punct mic, abia vizibil in centru. Pe tot parcursul pauzei, 15-20 minute, acel punct s-a marit, incepand sa se vada ca este de fapt luna care “venea”. Tipa cu care ma imprietenisem mi-a povestit ca data trecuta, cand a ajuns la pauza, se facuse deja noapte si luna plina rasarise pe cer si inainte sa plece Waters a zis ceva de genul : “We’ll take a break. When we come back we’ll play that” (aratand spre luna). Pauza a trecut greu. Eram plin de emotie, ca inainte de un examen. Vedeam cum luna se apropie din ce in ce mai mult si simteam cum sunt cuprins de lumina ei magica.



Trupa a revenit pe scena. Tensiunea cresetea cu fiecare secunda. Au inceput sa se auda bataile de inima care precedau inceperea albumului. Eram vrajit. Nu imi venea sa cred ca urmeaza sa vad cel mai bun album din istoria muzicii cantat live, cu Roger Waters la bass. Proiectiile au fost ametitoare. Erai total cuprins de moment, ca si cum traiai fiecare piesa din tot sufletul. In mare parte elementele vizuale au avut loc pe poriunea de ecran circulara din centru, echivalenta cu dimensiunea lunii. Inceputul relaxat al albumului, Speak to Me si apoi Breathe, au pregatit On the Run, o instrumentala total mind-blowing, cantata pe niste sintetizatoare foarte rare, alaturi de o multitudine de efecte.






Interpretarea a fost pur si simplu perfecta. Imi amintesc ca o vazusem live cantata chiar de Rick in P*U*L*S*E (1994) si acolo a fost cu atat mai spectaculoasa, pentru ca un avion a zburat de-a lungul salii, prabusindu-se langa scena, si creand o explozie spectaculoasa. Cel mai bine am vazut ce fel de monstrii de aparate sunt folosite pentru piesa cand am vazut show-ul tribute al celor de la Dream Theater in care si ei au cantat integral tot albumul. Din cate am vazut Jordan Rudess avea conectate aparatele direc la niste orgi, astfel redand exact efectele de pe albumul orginal Pink Floyd. Revenind, si in acest concert, asemeanea P*U*L*S*E-ului, On the Run s-a terminat cu o explozie care a cuprins tot ecranul si care a creat linistea de care era nevoie pentru a auzi ceasurile ticaind, anuntand astfel urmatoarea piesa, Time. In toata arena s-a auzit superb ceasurile care sunau, urmate de solo-ul de tobe.




Ecranul din spate a fost cuprins de imagini care din cate stiu eu au fost folosite de Pink Floyd in cadrul altor reprezentatii ale albumului inca de la lansarea lui. Cred ca au fost cam aceleasi si in P*U*L*S*E. Chiar nu imi amintesc exact. La fiecare piesa in care a aparut luna in spate pe ecran, aceasta a fost acoperita de un filtru de culoare diferit. A urmat reluare de la Breathe, Breathe (reprise), asa cum era intitulata pe album, dar care nu aparea ca o piesa separata, fiind inclusa in Time. Totusi, chiar pe vinil, versurile apar separat cu titlul piesei; nu sunt incluse in Time. In continuare a urmat o piesa destul de trista, fara versuri, despre care trupa a zis inca de la compozitie ca este o piesa trista, despre moarte. Chiar daca nu are versuri, piesa este de fapt un solo vocal, in care vocea feminina este exploatata la maxim. Acest solo este precedat de o parte vorbita :
And I am not frightened of dying. Any time will do; I don't mind.
Why should I be frightened of dying? There's no reason for it—you've gotta go sometime.
Cunoscand foarte bine piesa, ca tot albumul de altfel, aveam anumite pretentii sa semene cu versiunea originala, lucru care s-a intamplat doar pana la un punct. Nu a fost cred cea mai reusita interpretare a piesei. A fost una buna indiscutabil dar nu cea mai buna. Dupa terminarea piesei, linistea s-a lasat dar doar pentru cateva secunde, pentru ca ecranul s-a facut verde, sub forma unui disc de vinil care a inceput sa se invarta; in acelasi timp au inceput sa se auda sunetele banilor care au precedat iconicul bass din inceputul piesei. Pe parcusul piesei si o prisma tridimensionala superba care a inceput sa se invarta. Cam in acelasi timp, si mega-prisma de deasupra mea a inceput sa se invarta si sa faca un nor de fum in jurul ei.





A urmat bineinteles Us and Them, care a adus o luna rosie pe ecrane. Piesa a fost mai lunga decat in original, avand cateva parti improvizate si solo-urile putin prelungite, ceea ce nu a stricat cu nimic farmecul ei. In continuare, Any Colour You Like, o piesa bazata in principal tot pe solo de clape, la fel de reusit si de aceasta data. Undeva intre Any Colour You Like si Brain Damage, prisma a prins viata, si prin norul de fum a aparut de-o parte a ei o raza alba de lumina si pe cealalta spectrul razelor formate prin dispersie. In tot acest timp prisma se invartea deasupra scenei. Din pacate putina adiera a vantului a facut ca fumul sa treaca cam repede de zona prismei, neputand reda o imagine perfecta pentru mult timp a imaginii de pe fata albumului. Sfarsitul a fost cat se poate de relaxant. Brain Damage si Eclipse care au fost considerate ca o piesa unitara, au avut parte la randul lor de o interpretare impecabila, incheindu-se exact ca pe album, cu fraza :
There is no dark side of the moon, really. Matter of fact, it’s all dark.
si cu bataile de inima cu care a fost deschis.
A fost superb. Nu se poate exprima in cuvinte cum si ce am simtit. Trebuia sa fii acolo ca sa intelegi adevaratul sens al cuvantului UNIC.





Dupa ce s-a terminat, in mod logic, publicul a izbucnit in aplauze care nu aveau de gand sa se opreasca pana dimineata probabil, daca nu ar fi revenit pe scena. Bineinteles ca a revenit pe scena pentru un bis dupa vreo 4-5 minute de aplauze continue. A cantat din nou piese de pe The Wall, adica The Happiest Days of Our Lives, care a fost un intro pentru Another Brick in The Wall 2.





In continuare proiectiile au fost la fel de spectaculoase ca pe tot parcursul concertului. Tot de pe The Wall, au urmat Vera si apoi Bring The Boys Back Home, care a fost plina de explozii si efecte pirotehnice. Concertul s-a incheiat glorios cu Comfortably Numb, adica tot cu The Wall. Gata. Se terminase.

Din punct de vedere al vocii, in tot concertul au fost o multitudine de voci care au cantat. In afara de Waters care a cantat mai bine de jumatate din piese, la Dark Side of the Moon au cantat de asemnea si chitaristul si claparul din cate imi amintesc si nu au fost singurele moment cand Waters nu a fost si vocalul pieselor. Instrumentistii au fost buni. S-a vazut clar ca sunt oameni cu experienta si dupa cum au cantat si dupa varsta lor inaintata. Clapele au fost bune, la Hammond si sintetizatoare a fost chiar fiul lui Roger Waters, Harry, iar la celalt set de clape a fost Jon Carin, care are si el o scurta istorie prin Pink Floyd dar si prin alte mari trupe. Chitarile au fost bune, dar nu stralucite. Daca a fost ceva ce a lipsit acestui concert, au fost chitarile. Daca doi chitaristi care sunt sigur ca au o experienta mare in cantare, nu au fost in stare sa duca chitara la nivelul lui David Gilmour, care era o singura chitara, asta in mod clar spune ceva despre cat de bun este Gilmour. Mi-au lipsit solo-urile lui. S-au simtit ca nu sunt in regula. Shine On, Wish, Time, Money, Brick si mai ales Comfortably nu au fost complete parca. Si sunt sigur ca ce le-a lipsit a fost David Gilmour. Este de neegalat. Sunt multe piese care pot fi cantata de doar un membru, cum a fost acest concert in care putine chestii au deranjat si nu au fost asa cum a fost Pink Floyd de-a lungul “secolelor” si anume perfect. Sunt piese care totusi necesita talentele inegalabile a tuturor celor 4. Roger Waters – David Gilmour – Richard Wright – Nick Mason. Nu sunt niste muzicieni. Sunt Pink Floyd. Si sa faci ceva cum face Pink Floyd nu este ceva simplu si de multe ori e de fapt chiar imposibil.



11 mai 2008, Megaland, Landgraaf, Olanda – The Dark Side of the Moon Live.
Set list-ul concertului a fost pana la urma urmatorul. :
Partea I :
1. In the Flesh
2. Mother
3. Set the Controls for the Heart of the Sun
4. Shine On You Crazy Diamond
5. Have a Cigar
6. Wish You Were Here
7. Southampton Dock
8. The Fletcher Memorial Home
9. Perfect Sense, Pt. 1
10. Leaving Beirut
11. Sheep

Partea a II-a (The Dark Side of the Moon)
1. Speak to Me
2. Breathe
3. On the Run
4. Time / Breathe (Reprise)
5. The Great Gig in the Sky
6. Money
7. Us and Them
8. Any Colour You Like
9. Brain Damage
10. Eclipse

Partea a III-a
1. The Happiest Days of Our Lives
2. Another Brick in the Wall (Part II)
3. Vera
4. Bring the Boys Back Home
5. Comfortably Numb

Efectele vizuale – incredibile, sunetul – perfect, spectacolul – incomparabil, sentimentul lasat – nemuritor , Roger Waters – UNIC. Sa vezi live macar o bucatica din Pink Floyd si sa asculti muzica care a scris istorie este ceva cu adevarat special.

Acest post este înscris în concursul "Blogger la concert" organizat de InConcert.ro şi Bettershop. Scrie şi tu despre cel mai tare concert la care ai fost!

​

Read more...

7. Us and Them

>> vineri, 26 iunie 2009

Ajuns in Landgraaf, atmosfera era aprope la fel de pustie. Gara din Landgraaf, desi e impropriu sa numesti gara un peron pe langa care trec 4 sine, era la cativa kilometri de Megaland, locul unde avea loc concertul. Am incercat sa gasesc pe harta orasului arena, dar nu era. Am gasit pe cineva pe care am intrebat cu ce autobuz pot ajunge, dar am fost informat ca nu exista asa ceva pe acolo. Landgraaf, de fapt ,nici nu era un oras. Era plin de case moderne, cu cate o bucatica de curte. Uitandu-ma pe harta, mi-am luat inima in dinti si am zis ca cel mai bine o iau pe soseaua principala decat sa o iau printre case, unde am o sansa clara sa ma ratacesc. Am mers spre un colt al orasului, de unde am luat-o pe langa autostrada, drum care, teoretic, ducea spre arena. Am uitat sa mentionez ca in tot timpul asta casele pareau cat se poate de pustii, nu am vazut nici macar un indiciu ca ar fi locuite, nu am vazut niciun om sau vreo masina care sa treaca pe strada pe langa mine. Eram doar eu si PDA-ul. Cand am ajuns la autostrada, au inceput sa mai treaca masini. Una la 10 minute.



La un moment dat am ajuns intr-un loc unde puteam sa continui sa merg pe autostrada, sau sa o iau pe un alt drum care pe harta parea foarte ok, dar din cate vedeam in partea aceea erau doar niste fabrici si sedii mari de firme. Nu aveam niciun fel de idee care era drumul “cel bun”. Am zis ca daca tot am ajuns pana aici, trebuie sa continui sa merg; nu aveam ce face altceva. Eram speriat, recunosc, si poate nu va dati seama de ce dar, credeti-ma, ca de acolo se vedea putin altfel situatia. Am luat-o printre fabrici. Un drum lung de mai bine de jumatate de ora, in care aveam in dreapta fabrici, in stanga sedii de firme, niciun om, nicio miscare, nimic altceva si un drum care parca nu se mai termina. Va jur ca dupa ce am iesit de acolo si am vazut o benzinarie, unde erau si oameni, vii, eram cel mai bucuros.




La cateva minute dupa ce am trecut de benzinarie, am vazut din nou un semn pe care scria Landgraaf, lucru care insemna ca nu am ajuns inapoi in Germania, sau ceva de genul. Bucuria adevarata a venit in momentul in care am vazut o pancarta care imi indica drumul spre Megaland. Parea deja prea simplu. In urmatoarele 20 minute am ajuns in fata unui gard, in fata caruia stateau asezati vreo 6-7 oameni. Eram acolo. Ajunsesem. Se facuse cam 2 jumate din cate imi amintesc. Inaintea mea ajunsesera cativa tineri ceva mai mari ca mine, pe la vreo 24 de ani care mi-au confirmat ca sunt in locul in care trebuie. Extaz.
M-am acomodat si eu pe acolo chiar in fata portii si am vorbit putin cu cei care deja ajunsesera. Am aflat ca un cuplu venise din Spania, un tip din Amsterdam, unul din Germania si unii erau din Franta. Am aparut si eu. Eram in echipa completa. Imi amintesc ca mi-au zis ca nu le venea sa creada cat de cald este. Tipul de pe last.fm ma “amenintase” ca o sa fie urat, ca la ei “nu exista sa nu ploua la fiecare 2 zile”. Eram prin zona de 2 zile si am avut parte numai de soare fierbinte si cer senin. Noroc cu mine, ca altfel tragea o ploaie la concert de nu se vedeau; he-he. Chiar ma gandeam la tipul de pe last.fm si de ce nu am stabilit sa ne intalnim. Nici nu stiam cum arata. Discutiile din fata portii incepusera sa se “aprinda”. Se discuta aprins de cate concerte Pink Floyd a vazut fiecare, unii dintre cei de acolo aveau vreo 50 de ani si ziceau ca au apucat sa ii vada in formula completa. A fost la un moment dat o “confruntare” de tatuaje cu Pink Floyd, care de care mai deosebite; embleme, The Wall, The Dark Side Of The Moon, High Hopes, Wish You Were Here…era nebunie cate tatuaje diferite am vazut si mai ales cat de reusite erau. Mainile robotice de pe Wish You Were Here aratau incredibil tatuate pe umarul unui tip. Dupa vreo jumatate de ora am vazut ca toata lumea de acolo avea biletele cumparate, cu holograma si ce mai au ele, ca la ticket point la noi si eu aveam doar acea foaie printata asa ca am zis ca cel mai bine sa intreb si la casa de bilete care e treaba, ca in cazul in care nu e valabil ce aveam eu, sa imi cumpar inca un bilet. Totul a fost in regula. Pe la ora 3 jumate am inceput sa auzim ultimele repetitii ale trupei : Shine On…, High Hopes, ceva de pe Wall. Eram atat de aproape.
Se apropia ora 5, lumea se cam inmultise pe la poarta si se astepta momentul in care portile urmau sa se deschida. Se pare ca din diverse cauze, acest lucru a trebuit sa intarzie din diferite probleme organizatorice care au fost explicate in olandeza, bineinteles, si traduse si mie in engleza de catre un tip de acolo. Avusesera niste probleme cu aparatele de bilete sau ceva de genul. In sfarsit pe la 5:40 ne-au dat drumul sa intram. Am fost printre primii 30 de oameni care au intrat in arena.




Cand am trecut de filtre si am ajuns efectiv in cadrul arenei, am intrat de pe laterala scenei, astfel incat am vazut scena in fata careia atarna suspendata de o ditamai macaraua, prisma. M-am grabit si eu sa prind loc in fata, cred. Nu stiam exact cum vreau sa stau, sau unde. Eram putin confuz, indecis. Puteam sa stau in primul rand la 5 metri de Roger Waters, dar am vazut ecranul din spate, ecranele laterale, prisma, asa ca am zis ca daca tot pot alege, voi alege un loc putin mai in spate, cum am si facut de altfel. Am stat undeva in randul 10, la cativa metri “in spatele” prismei, pentru a o putea vedea. Vazand totusi ca lumea nu se inghesuie atat de tare pentru locuri, am zis ca e momentul potrivit sa ma duc sa imi cumpar suveniruri. Nu aveau prea multe chestii asa ca m-am rezumat la 3 tricouri superbe din care doua le-am pastrat si unul l-am facut cadou. M-am intors in arena si am vazut ca foarte multa lume manca pentru ca avea de unde sa manance. Erau zeci de standuri cu mancare, bautura si cate si mai cate chestii. Nu eram obisnuit sa vad asa ceva. Ramasesem putin mirat. Acum stiu ca se intampla la fel si la noi la concerte, dar pana atunci la noi se gasea doar un stand de bautura la care se facea o coada infinita si o aglomeratie ca la paine. Ultimul concert mare la care mersesem era Deep Purple si cine a fost stie ca acolo a fost groaznic din punctul asta de vedere. Chiar in vara aceea, au aparut si la noi sub acelasi sistem, la Aftershock, la Metallica, la Maiden, unde lucrurile astea au fost organizate bine. Acolo, fiind in avanpremiera, mi se parea putin SF ce vad. Plus ca sistemul de vanzare era pe baza de jetoane, care se cumparau dela alt stand. Avand jetoanele, care costau 1 euro fiecare, puteai dupa aceea sa iti iei orice de la standurile de mancare si bautura, platind cu un anume numar de jetoane. Am pastrat unul, bineinteles, ca amintire.
Eram acolo deja, intrasem, totul era mai mult decat bine. Problema mea ramanea cum naiba ajung inapoi in Dusseldorf? Cu ultimul tren la 10 jumate, eram in cea mai proasta combinatie posibila. Asa ca, am inceput sa intreb oameni la intamplare daca sunt din zona, in dorinta de a gasi un loc unde sa dorm pana a 2-a zi dimineata. Unii mi-au raspuns ca “don’t speak English”, altii ca “no sorry, I’m from…far away” si tot asa. M-am asezat pana la urma la “locul meu” si l-am intrebat si pe tipul de langa mine, care era cu fiica lui, o tipa chiar simpatica. Tipul a fost foarte ok si chiar a vrut sa ma ajute. I-am explicat care e treaba cu Germania si cu ajunsul inapoi si a inteles. Spre surprinderea mea, a inceput sa dea telefoane pe la diverse locuri unde stia ca ar fi posibil sa gasesc cazare, dar nu prea a avut noroc. Am vorbit cu el si cu fiica lui pana la inceperea concertului. Pentru ei era a 3-a oara cand vedeau concertul si ziceau ca este ceva incredibil. Ii cred si eu din moment ce au venit pentru a 3-a oara. Erau dintr-o localitate la cativa kilometri de Landgraaf. Timpul parca nu trece asa greu in compania unor oameni de treaba cu care sa vorbesti.

Read more...

6. Money

>> joi, 25 iunie 2009

Am luat pranzul; un gulas foarte diferit fata de ce mancasem pe la noi si un snitel cat toate zilele cu o garnitura in sos delicioasa. Intre timp mi-am consultat PDA-ul cu notitele cu locurile pe care vroiam sa le vizitez. Mi-am amintit ca marcasem niste muzee dar nu stiam pe unde sunt. Dupa ce m-am localizat, am vazut ca 2 dintre muzee erau chiar langa mine, la cateva strazi distanta, ceea ce era perfect. Am ajuns imediat la muzeul de ceramica la care am intrat pe la 4:02, astfel intrand gratis, intre 4 si 5 fiind happy hour. Nici macar nu mi-au dat bilet. Eram singur in tot muzeul; nici macar ghizi sau paznici nu erau. Am fost la subsol unde aveau o colectie consistenta de vase din cultura asiatica, o colectie de vase de acum cateva mii de ani, folosite de stamosii nostri pentru provizii sau alte nevoi si de asemenea cateva vase care aveau legatura cu cultura greceasca, vase ale caror desene mi-au amintit de jocul Hercule daca mai tineti minte. Recunosc ca toate astea le-am vazut destul de in fuga, nevrand sa ratez si muzeul invecinat, cel de film pe care sincer imi doream mai mult sa il vad. Am intrat acolo, tot pe gratis, datorita minunatei happy hour, pentru care am primit si bilet, dar am fost atentionat ca am doar 35 minute la dispozitie, la ora 5 inchizandu-se muzeul. Am incercat pe cat posibil sa fiu cat mai rapid. Muzeul avea 4 etaje, nu foarte mari, dar cu destule chestii de vizitat.



Muzeul continea atat elemente de istorie a filmului, cat si foarte multe costume, fotografii, aparatura, tehnici de filmare si efecte speciale din perioadele fara computere. Totul era superb, atmosfera era destul de intunecata, muzeul neavand lumina naturala aproape deloc. Costumele, suvenirurile…totul era impresionant. Partea care mi-a placut a fost la etajele superioare, unde, in momentul in care intrai in camera totul era linistit dar in momentul in care te apropiai de exponate, acestea “prindeau viata” si incepeau sa se aprinda, sa iti arate efectiv cum au fost realizate diverse tehnici de filmare si efecte. Foarte foarte distractiv. Erau de asemenea multe locuri unde puteai sa te asezi, pornea cate un televizor sau computer si puteai sa te uiti la diverse documentare, dar nu aveam timp de asa ceva din pacate. Am plecat de acolo la 10 minute dupa ora de inchidere dar nu m-a dat totusi nimeni afara. Am iesit prin spate, unde eram chiar in fata unui mic golf, unde era ancorata o salupa; de cealalta parte a golfului inca se auzeau cei de la Atlanta Jazzband.



Am pornit totusi spre hotel, avand intentia de a dormi putin pana la ora 9 cand trebuia sa ma intorc la Tonhalle. Eram cam rupt de oboseala dar nu aveam de gand sa cedez in vreun fel. In drum spre hotel pe care l-am facut tot pe jos, bineinteles, am admirat zecile de motoare care au trecut pe langa mine, chopperele predominand pe acolo, printre care am vazut si cateva custom, tip American Choppers. Eram in paradisul motoarelor. Parca erau mai multe decat masinile. Oricum, masinile pe care le vedeam erau predominant Mercedes, Porche si Audi. Nu credeam ca pot sa vad 3 Porsche-uri la acelasi stop, dar s-a putut.
Ajuns la hotel, mi-am pus camera la incarcat, ceasul sa sune in doua ore si am adormit instantaneu. M-am trezit simtindu-ma mult mai bine in privinta oboselii dar parca incepuse sa ma doara capul si simteam cum ma trage o raceala. M-au cam luat emotiile dar am zis ca daca nu o bag in seama (pe raceala) poate nu ma baga nici ea. Am ajuns la Tonhalle, unde dupa ce am intrat in sala mi s-a zis ca pot sa stau oriunde este liber, nefiind vandute atat de multe bilete. Asa ca, am stat pe un loc din sectorul A cum ar veni. Un loc foarte bun, central. Dupa ce m-am asezat am admirat constructia superba a salii si bineinteles am fost uimit de marimea ei, incomparabil mai mare decat Ateneul nostru, mai modern, dar totusi nu la fel de spectaculos.




Concertul a avut 2 parti, despartite printr-o pauza. In pauza lumea a coborat in foaier care era foarte mare, si s-au servit sampanie cu piscoturi si cateva gustari. Nu prea imi venea sa cred ce se intampla pe acolo. O mare parte a celor prezenti au participat la ce mi s-a parut mie ca ar fi fost un discurs de multumire al solistei la vioara, dar asta pot doar sa deduc logic, nestiind prea multe chestii in germana. A doua parte a concertului a fost la fel de spectaculoasa ca si prima, per total fiind foarte multumit de concert si de faptul ca m-am dus. Am plecat totusi destul de obosit de acolo si inca cu suspiciunea si speranta ca nu am racit. Am trecut din nou prin pasajul cu mini-fotografii care era cu mult mai spectaculos decat ziua, toate desenele acelea fiind aprinse, si am vrut sa trec si prin centrul vechi sa vad cum e atmosfera noaptea, uitand total de faptul ca este meci de fotbal. Era extraordinar de multa lume pe acolo. Toate mesele erau ocupate, toate barurile erau pline de oameni care se uitau la meci si toata lumea era bucuroasa. Se pare ca nemtii sunt obisnuiti sa bea halbele alea de marimi colosale pentru ca din atatea mii de oameni nu am vazut pe niciunul care sa fie beat. Era asa misto atmosfera incat aproape ca vroiam sa-mi iau si eu o halba si sa ma uit la meci. Am continuat drumul spre hotel pe care am reusit cu succes sa ma ratacesc; nu stiu cum dar am incurcat strazile. Bine, si eu am facut pe desteptul si m-am dus fara sa ma uit pe harta. Orice loc arata putin altfel noaptea si iti e greu sa te orientezi, mai ales unul in care esti de doar 12 ore. Bucuros ca am ajuns, am luat o aspirina, am facut un dus si m-am bagat in pat plin de emotii pentru ce avea sa se intample maine si de cum avea de gand sa evolueze proaspat capatata raceala. Avand in vedere ca pe bilet scria ca trenul meu pleaca la 10:28, am zis ca oricum nu am timp sa fac altceva pana la ora aia, asa ca sa merg in gara de la 9:30 – 10 ca sa nu am problem cu orientarea.
Dimineata m-am trezit foarte vioi. Ma simteam bine. Asta a fost primul lucru care a contat. Am coborat sa iau micul-dejun care a fost pregatit doar pentru mine, fiind singurul din hotel. Dupa aceea, receptionera mi-a transmis faptul ca si pentru duminica seara, ar fi urmat sa fiu tot singurul client al hotelului si m-a rugat daca nu cumva as dori sa ma mut la hotelul alaturat de 4 stele, toate aranjamentele urmand sa fie facute de ea, fara ca eu sa platesc vreo diferenta. Am fost de accord, desi i-am zis ca nu sunt sigur daca o sa ajung in noaptea aceea sau a 2-a zi dimineata inapoi sa imi iau bagajul, urmand sa plec in Olanda in cateva ore. Mi-a zis ca sigur acest lucru se va putea rezolva cu cei de la celalalt hotel. Mi se parea putin complicat si imi era frica sa nu pierd timp cu asemenea formalitati. La celalalt hotel, lucrurile au fost cat se poate de simple. Eu imi pregatisem deja intr-o geanta cateva haine pe care le-am luat in Olanda dar restul bagajului urma sa ramana la hotel, lucru care a fost realizat si inteles de catre cei de la hotel fara nicio problema si care imi promisesera ca oricand as fi ajuns inapoi, chiar a 2-a zi dimineata, as fi primit macar pentru cateva ore o camera sa ma odihnesc, lucru care parea foarte ok. Am plecat spre gara linistit. La gara am incercat sa ma orientez unde gasesc peronul de pe care iau trenul, chiar daca mai aveam aproximativ o ora la dispozitie. Cand m-am dus la informatii sa intreb, mi s-a zis ca trenul meu urmeaza sa plece in 9:50 dar trebuie sa ma duc sa ma interesez la alt ghiseu care este peronul pentru ca se schimbase. Am primit de la ei alta foaie printata, care imi explica ceva mai bine ce tren trebuie sa iau si de unde, care apoi a fost modificata cu peronul real unde sosea trenul. Deja eram derutat si putin panicat. Avusesem noroc ca m-am dus in gara cu o ora mai devreme, ca altfel pierdeam trenul. Pe peron am inceput sa intreb lumea daca stie ce tren trebuie sa iau si pe ce foaie trebuie sa ma uit ca sa inteleg unde trebuie sa schimb si cu ce. Am gasit o familie de oameni foarte draguti care au fost dornici sa ma ajute si sa ma faca sa inteleg cum sta treaba. Dupa ce am urcat, ei erau siguri ca informatiile de pe foaie erau gresite, ei folosind aceste trenuri tot timpul. Mi-au zis ca trebuie sa cobor in alta statie si sa iau alt tren care ma va duce…aaaaa !!! nu mai intelegeam nimic. Am vrut sa intreb un controlor sau ceva dar ei s-au uitat la mine si mi-au zis ca nu exista asa ceva pe acolo. Cu toate astea, am coborat odata cu ei in Monchengladbach unde am fost la informatii din nou si mi s-a zis acolo exact ce trebuie sa fac si unde toata lumea si-a cerut scuze pentru confuzia creata. Nici nu a fost nevoie sa cumpar alt bilet sau ceva de genul. Au zis ca ce am e suficient.Nemtii astia chiar se bazeaza pe incredere si bun simt. Nici controlori nu au, nici nimic. Uimitor cu adevarat. Am asteptat urmatorul tren, care m-a dus catre Hertzogenrath, care nu sunt sigur daca era in Germania sau Olanda. In Monchengladbach a coborat foarte multa lume din acel tren, tren care avea structura asemenea metroului nostru. Ce m-a mirat foarte tare a fost cantitatea enorma de sticle, cutii si butoaie de bere care ramasese in tren in momentul in care m-am urcat eu. Incredibil, dar pana la urmatoarea statie, adica in aproximativ 10 minute, o doamna a strans intr-un sac enorm de gunoi tot si trenul arata ca nou. Pe drum am admirat peisajele pe care le avea de oferit acea zona (Germania-Olanda) si asteptam sa ajung in Hertzogenrath. Am fost singurul care a coborat acolo si nu mai era NIMENI in toata gara. Totul era inchis, inclusiv informatiile. Nu era nimeni.



Trebuia sa bata vantul si sa treaca peste sine un balot din ala de spini ca in vestul salbatic si era ok. M-am gandit sa ma panichez iar dar am zis sa pastrez putina panica si pentru mai tarziu ca poate am nevoie. Am respectat ce scria pe foile printate si se pare ca a fost ok. Dupa vreo 20 minute am mai vazut un om pe acolo asa ca mi-am dat seama ca nu venise sfarsitul lumii acolo totusi. In inca 10, a venit si trenul meu. A fost un drum de 15 minute pana in Langraaf pe care cred ca daca nu prindeam trenul, puteam sa il fac si pe jos tinand cont ca aveam vreo 5-6 ore la dispozitie pana la concert. Initial, m-am gandit foarte serios sa fac asta, pentru ca imi era putin frica sa iau un tren gresit. Totusi, eram undeva intre 2 tari straine si habar nu aveam cum sa ajung in Landgraaf.

Read more...

5. The Great Gig in the Sky

>> miercuri, 24 iunie 2009

Primul loc care mi-a sarit in ochi a fost o expozitie/concurs de board games. Un loc foarte misto unde veteranii aveau o camera unde se duelau in cadrul competitiei in desfasurare, iar in alta, puteai sa iti alegi o figurina anume, si sa o pictezi asa cum vroiai tu, avand acolo toate instrumentele necesare. Mi s-a parut foarte atractiv si sa nu mai zicem distractiv.




Urmatoarea oprire a fost la magazinul pe care visam sa il gasesc si eram sigur ca exista in Germania, adica cel de comic-uri. Fiind pasionat de desenele animate vechi, imi plac si comic-urile din care au fost inspirate. Ceea ce mi-as fi dorit sa gasesc era Sin City, un set pe care vroiam de mai mult timp sa mi-l cumpar dar niciodata nu am reusit. Magazinul era destul de mare si avea MULTE comic-uri, editii actuale, numere vechi, numere foarte vechi, intr-o multitudine de limbi dar, in special, in germana, bineinteles. Avea chiar si o zona care era dedicata numai numerelor nou aparute care erau toate impachetate si pastrate in folii translucide. Eram uimit. Vazusem asa ceva doar in filme. Avea zeci, chiar sute, de comic-uri Marvel si DC Comics. Am gasit in sfarsit si cartile in engleza. Nu erau atat de multe dar, destule. Nu aveau toata colectia Sin City (probabil nici nu as fi putut sa o cumpar toata -7 volume) dar, aveau 4 numere din ea din care nu am putut sa rezist si am fost “obligat” sa imi cumpar doua dintre ele, volumele 2 si 4. In orice caz, am plecat repede pentru ca gasisem o groaza de chestii pe care as fi vrut sa mi le cumpar. Incepusem bine ziua deja .
In continuare, in plimbarea mea destul de libera cu harta in mana, mi-am dat seama ca pot deja sa trec pe la locatiile marcate pentru concertele din ziua aceea. Intre timp, chiar din aeroport, gasisem o brosura cu locatiile, descrierile trupelor si orele la care aveau loc evenimentele pentru festivalul de jazz. Spectacololele incepeau pe la 12 la pranz in fiecare zi si se terminau noaptea. Din cate am vazut show-urile de afara erau cam toate gratis, avand loc prin centrul istoric sau prin diverse locatii amenajate special, ceea ce era imbucurator pentru mine, nefiind dispus sa dau prea multi bani. Pana la aceste concerte, principalul meu scop era sa ajung la Tonhalle ca sa vad cum sta treaba cu Schumanfest. Neavand niciun fel de idee care e drumul optim, pe harta mi s-a parut ca este foarte aproape de Rin, in dreptul unuia din poduri. Asa ca, am zis ca daca merg pe malul fluviului in directia potrivita, nu am cum sa nu gasesc sala. In drum, am trecut totusi prin centrul istoric de care m-am indragostit la prima vedere.



Totul era atat de frumos, ingrijit, in concordanta dar in acelasi timp intr-un stil haotic putin. Cladirile nu depaseau 3 etaje si erau care de care mai haioase, mai ingrijite si pline de flori pe la balcoane. Fiind si weekend, era plin de lume acolo inca de la orele diminetii. Cum am intrat in centru, am observant ca eram inconjurat de baruri si restaurante si iarasi baruri si ocazional magazine de suveniruri pe ici-colo. Localurile erau deja destul de pline de oameni. In drum, am trecut pe langa cladirea veche a primariei, a carei piata centrala era plina de corturi cu mancaruri, bauturi sau suveniruri. Cladirea in sine mi-a placut, care desi in ciuda structurii banale cu ziduri de caramida si geamuri in carouri, era acoperita pe alocuri cu un strat verde de planta cataratoare, care ii dadea viata.



Tot acolo era si o scena micuta pe care am vazut cateva piese dintr-un concert de muzica scotiana. O trupa de batranei barbosi in kilt-uri si cu cate un cimpoi in mana cei mai multi dintre ei, au cantat din suflet cateva piese care au impresionat pe toti cei din jur.



La cateva strazi mai incolo, cand deja simteam briza Rinului, se auzea un jazz plin de viata, cantat de o trupa din New Orleans. In fata unui restaurant, pe langa mesele care erau amenajate afara, pline cu public pe la a 3-a varsta care isi savurau ceva intre micul dejun si pranz, trupa sustinea un concert relaxant, tocmai bun pentru o dimineata insorita de festival de jazz.



Am ajuns pe malul Rinului; in sfarsit. Deja vedeam podul langa care teoretic, dupa cum arata si harta si indicatiile date de la hotel, as fi gasit sala de concerte. Pe malul superior al raului, am trecut pe langa un far, pe care nu stiu de ce nu l-am vizitat, si apoi am inceput sa merg pe o alee care era delimitata de niste copaci foarte haiosi, cu tulpina inalta pe la 5 metri inaltime aproape perfect verticala, si cateva crengi razlete orizontale in varf.




Copacii m-au dus cu gandul la niste bonsai, fiind destul de ingrijiti, desi nu aveau nicio legatura cu micutii copacei japonezi. Dupa ce am trecut de cateva stradute care te duceau in cu totul alta perioada istorica, una mult mai frumoasa, m-am apropiat de pod si am zarit ceea ce parea sa fie Tonhalle. Ca sa traversez strada in acel loc nu exista trecere de pietoni, asa ca a trebuit sa o iau prinr-un pasaj subteran. Peretii pasajului erau absolut incredibili. Erau acoperiti cu niste placi care erau plini de poze si desene de dimensiuni mici, cativa centrimetri, dispuse matricial. Vazute de aproape vedeai cat de clare sunt, si mai ales ce sunt.





Erau de toate tipurile : fotografii din toata lumea cu diverse monumente reprezentative, cu oameni cunoscuti sau necunoscuti, de la televizor, din filme, desene abstracte, picturi cunoscute, de la concerte, de la festivaluri, facute ziua sau noaptea. Nu parea sa existe o regula in modul in care erau dispuse, dar efectul vizual era incredibil, la fel ca si ideea in sine. Ajuns la Tonhalle, imi era frica ca nu e deschis, fiind total pustiu pe acolo. Am stat de vorba cu tipa de la casa bilete, care a fost cu siguranta cea mai draguta tipa pe care am vazut-o in toata Germania, vreo jumatate de ora (nu era o baba cum sunt la noi la casele de bilete – era studenta la film in anul 3).



Dupa ce am reusit totusi sa nu dau 70 euro pe bilet si am primit reducerea de student, platind pana la urma vreo 23 de euro, m-am intors la programul meu din cadrul festivalului de jazz. Daca la dus am luat-o pe langa Rin, am zis ca la intors sa merg pe bulevardul principal, avand marcat chiar undeva central o locatie de concert. Deja ma obisnuisem cu locul si in scurt timp aproape ca am inchis PDA-ul cu harta. Parca nu mai avea niciun secret orasul pentru mine, la doar 5 ore dupa ce pasisem pentru prima oara in el. Nu aveam cum sa ma pierd. Toata reteaua de drumuri de acolo era sub forma de matrice, fara strazi intortocheate sau drumuri inchise. Dupa ce am trecut de parcul principal (din care mi-am dat eu seama), m-am apropiat din ce in ce mai mult de centru; stiam ca e centru pentru ca numarul oamenilor crestea exponential. Am vazut deodata un stand la care se vindeau carnati si mi-am amintit ca erau una din recomandarile facute de parintii mei ca un “must do”, de cand mersesera ei in Germania cu jumatate de an inainte. Pe o tavita de carton am primit un carnat respectabil de mare si 2 felii de paine. Wow !! Cu adevarat un “must do”. Tot ce puteai sa regreti era faptul ca era atat de consistent incat aproape ca nu puteai sa mananci un al doilea. Totusi mi-am mai luat unul mai tarziu in acea zi. O alta surpriza placuta a fost aceea cand mi-am luat o Coca-Cola. Initial putin socat, m-am uitat la sticla sa vad daca am luat ce trebuie; o cola diferita substantial la gust fata de ce se vinde la noi. Mult mai buna, mai placuta si parca care chiar potolea setea. Am pierdut total sirul cata cola am putut sa beau in zilele acelea pe acolo. Interesant si faptul ca nu aveau sticla de 2 litri sau chiar 2 jumate cum se mai obisnuieste pe la noi. Cea mai mare era la 1.5 litri. Gustare buna, bautura buna si uite cum am inceput sa aud muzica in apropiere.
Chiar in centru, intr-un foisor plasat intre doua cladiri, un bulevard si intrarea in centrul vechi, o trupa de jazz-blues canta de zor. In jurul foisorului, lumea statea jos, in picoare, care pe unde apuca. Cea mai mare parte a oamenilor de pe acolo era cu bautura nationala in mana, adica cu berea la pahar care se cumpara de la barul amenajat. La fel, mi-am luat si eu o cola la pahar, pentru care plateam cu 50 centi mai mult decat costa, bani pe care ii primeai inapoi cand returnai paharul.



Trupa era foarte buna si parca cu greu imi venea sa imi continui drumul prin centrul vechi si pe la alte concerte. Am plecat dupa vreo ora in continuare prin oras. Strazile si trotuarele incepusera sa se umple de oameni, de copii pe role si skateboard-uri, barurile cu adulti care asteptau din cate am inteles, meciul din seara aceea (sa nu uitam ca fotbalul este un sport in adevaratul sens al cuvantului pentru nemti si un moment de bucurie si distractie adevarata nu ca in alte tari est-europene [nu dam nume sa nu facem reclama]) care se combina foarte bine cu halbele enorme de bere nefiltrata, care din surse sigure am auzit ca este de vis, iar restaurantele erau pline de batrani care probabil si ei asteptau tot meciul he-he. Apropriindu-ma din nou de Rin, dar prin alta zona fata de cea in care mersesem anterior, m-am luat dupa sunetul muzicii si am ajuns la alt concert – Atlanta Jazzband.



O trupa de 6 baieti in camasi albe cu cravata si cu pantaloni prinsi cu bretele maronii, cantau un jazz plin de viata, antrenant, cu ceva percutii, trompete, saxofoane si o chitara timida in spate. Se vedea pe fata lor ca sunt acolo sa se distreze si bineinteles sa ii distreze pe ceilalti. Fiind aproximativ ora 3, am zis ca e cazul sa mananc ceva asa ca am ales la intamplare unul din sutele de restaurante din zona, unul in apropierea concertului bineinteles.

Read more...
echoeofrock's Profile Page

  © Blogger templates Romantico by Ourblogtemplates.com 2008

Back to TOP